Homo erectus erectus

Homo erectus erectus; Fosilă: Pleistocen
Clasificare științifică
Regn:	Animalia
Încrengătură:	Chordata
Clasă:	Mammalia
Ordin:	Primates
Familie:	Hominidae
Subfamilie:	Homininae
Trib:	Hominini
Subtrib:	Hominina
Gen:	Homo
Specie:	erectus
Subspecie:	erectus
	Modifică text

Pitecantropul sau Omul de Java (Homo erectus erectus) (în javaneză: ꦩꦤꦸꦁꦱꦗꦮ, Manungsa Jawa; în indoneziană: Manusia Jawa) este numele popular dat unor fosile preumane descoperite pe insula Java (Indonezia) în 1891 și 1892. Echipa de arheologi aflată sub conducerea lui Eugène Dubois a descoperit un dinte, o calotă craniană și un femur la Trinil, pe malurile râului Solo, în Java de Est. Argumentând că fosilele reprezintă „veriga lipsă” între maimuțele antropoide și oameni, Dubois a dat acestei specii denumirea științifică Anthropopithecus erectus, schimbată ulterior în Pithecanthropus erectus.

Fosila a stârnit multe controverse. În mai puțin de zece ani după 1891 au fost publicate aproape optzeci de cărți sau articole cu privire la descoperirea lui Dubois. În ciuda argumentelor aduse de Dubois, puțini oameni de știință au acceptat că Omul de Java era o formă intermediară de evoluție între maimuțele antropoide și oameni.^[1] Unii au considerat că fosila aparține maimuțelor antropoide și alții ca aparținând omului modern, în timp ce mulți oameni de știință au considerat Omul de Java ca o ramură primitivă de evoluție care nu are legătură cu oamenii moderni. În anii 1930 Dubois a făcut afirmația că Pithecanthropus avea aspectul fizic al unui „gibon gigant”, o încercare răstălmăcită a lui Dubois de a dovedi că era „veriga lipsă”.

În cele din urmă, asemănările între Pithecanthropus erectus (Omul de Java) și Sinanthropus pekinensis (Omul de Pekin) l-au determinat pe Ernst Mayr să le redenumească pe ambele fosile Homo erectus în 1950, plasându-le direct în ramura evolutivă umană. Pentru a distinge Omul de Java de alți Homo erectus, unii oameni de știință au început să-l considere ca o subspecie, Homo erectus erectus, în anii 1970. Alte fosile găsite în prima jumătate a secolului al XX-lea în Java la Sangiran și Mojokerto, mai vechi decât cele găsite de Dubois, au fost considerate, de asemenea, ca făcând parte din specia Homo erectus. Estimate a avea între 700.000 și 1.000.000 de ani, la momentul descoperirii lor, fosilele Omului de Java au fost cele mai vechi fosile hominide găsite vreodată. Fosilele Omului de Java au fost adăpostite în muzeul național Naturalis din Leiden, Țările de Jos începând din anul 1900.

Istoria descoperirilor

Context

Charles Darwin a susținut că umanitatea a evoluat în Africa, deoarece acolo trăiau primatele mari precum gorilele și cimpanzeii. Ipotezele lui Darwin au fost propuse fără aducerea în sprijinul lor a unor dovezi fosile. Alte personalități științifice cu autoritate nu au fost de acord cu el, printre care geologul Charles Lyell și Alfred Russel Wallace, care au imaginat teoria evoluției în același timp cu Darwin. Lyell și Wallace credeau că evoluția oamenilor era mai strâns legată de giboni și urangutani și au identificat Asia de Sud-Est ca leagăn al umanității, deoarece acolo trăiau aceste maimuțe primate. Anatomistul neerlandez Eugène Dubois a favorizat această ultimă teorie și a căutat să o confirme.^[2]

Fosilele din Trinil

Secțiunea stratigrafică a lui Eugène Dubois a site-ului unde a găsit Omul Java. Femurul și craniului apar la nivelul D între "lapilli stratum" (C) și "conglomerat" (E).

Cele trei fosile principale ale omului Java descoperite în 1891-92: un craniu, un molar și un femur, fiecare văzut din două unghiuri diferite.

În octombrie 1887, Dubois și-a abandonat cariera universitară și a plecat în Indiile de Est Olandeze (în prezent Indonezia) pentru a-l căuta pe strămoșul fosilizat al omului modern.^[3] Din cauza faptului că nu a primit nicio finanțare de la guvernul olandez pentru efortul său excentric – din moment ce nimeni nu găsise până atunci o fosilă umană – el s-a alăturat Armatei din Indiile de Est Olandeze ca medic militar.^[4] Nevoit să-și îndeplinească obligațiile de muncă, Dubois a început abia în iulie 1888 să efectueze săpături în Sumatra.^[5] A descoperit relativ repede numeroase fosile de mamifere mari, așa că a fost eliberat de obligațiile militare (în martie 1889), iar guvernul colonial i-a trimis ca ajutoare doi ingineri și cincizeci de deținuți.^[6] După ce nu a reușit să găsească fosile în Sumatra, el s-a mutat la Java în 1890.^[7]

Asistat din nou de muncitori deținuți și de doi sergenți, Dubois a început căutarea de-a lungul râului Solo, aproape de Trinil, în august 1891.^[8] Echipa sa a găsit curând un molar (Trinil 1) și o calotă craniană (Trinil 2). Caracteristicile sale au fost un craniu lung cu o chilă sagitală (îngroșare a oaselor) și arcade proeminente. Dubois le-a dat inițial numele Anthropopithecus („omul maimuță”), așa cum era cunoscut, uneori, cimpanzeul la momentul respectiv. El a ales acest nume pentru că un dinte similar găsit pe dealurile Siwalik din India în anul 1878 a fost numit Anthropopithecus și pentru că Dubois a evaluat la început dimensiunile craniului la aproximativ 700 de centrimetri cubi, mai aproape de craniul maimuțelor decât al oamenilor.

În august 1892, echipa lui Dubois a găsit un femur lung asemănător cu cel al omului, sugerând că deținătorul lui avea o poziție verticală. Crezând că cele trei fosile aparțineau unui singur individ, „probabil o femeie foarte în vârstă”, Dubois a redenumit exemplarul Anthropopithecus erectus.^[9] Abia la sfârșitul anului 1892, când a stabilit că craniul avea aproximativ 900 centimetri cubi, Dubois a considerat că exemplarul descoperit era o formă intermediară de evoluție între maimuțele antropoide și oameni.^[10] În 1894,^[11] el l-a redenumit astfel Pithecanthropus erectus („om-maimuță în poziție verticală”), împrumutând numele genului Pithecanthropus de la Ernst Haeckel, care îl inventase cu câțiva ani mai devreme pentru a denumi presupusa „verigă lipsă” a evoluției de la maimuțele antropoide la oameni.^[12] Acest specimen a fost, de asemenea, cunoscut sub numele de Pithecanthropus 1.^[13]

Comparații cu Omul de Pekin

În 1927, canadianul Davidson Black a identificat doi dinți fosilizați pe care i-a găsit în Zhoukoudian, în apropiere de Beijing, ca aparținând unui om preistoric și a numit acel exemplar Sinanthropus pekinensis, acum cunoscut sub numele de Omul de Pekin.^[14] În decembrie 1929 a fost găsită în acel loc prima dintr-un număr mai mare de calote craniene și s-a dovedit a fi similară, dar puțin mai mare decât cea a Omului de Java.^[15] Franz Weidenreich, care l-a înlocuit pe Black în China, după moartea acestuia în 1933, a susținut că Sinanthropus era, de asemenea, o fosilă de tranziție între maimuțele antropoide și oameni, iar asemănarea sa cu Pithecanthropus din Java i-a făcut pe oamenii de știință să includă ambele tipuri de fosile în familia Hominidae. Eugène Dubois a refuzat categoric să accepte această posibilitate, susținând că Omul de Pekin era un fel de om de Neanderthal, mai aproape de oameni decât Pithecanthropus, și insistând că Pithecanthropus aparținea unei familii proprii, Pithecanthropoidae.^[16]

Alte descoperiri în Java

După descoperirea Omului de Java, paleontologul de origine berlineză G. H. R. von Koenigswald a scos la iveală mai multe alte fosile umane străvechi în insula Java. Între 1931 și 1933 von Koenigswald a descoperit fosile ale Omului de Solo în mai multe locuri de-a lungul râului Bengawan Solo din Java, inclusiv mai multe calote și fragmente craniene.^[17] În 1936, von Koenigswald a descoperit o calotă craniană de copil cunoscut sub numele de copilul din Mojokerto în Java de Est.^[18] Considerând că acea calotă craniană a copilului din Mojokerto era foarte apropiată de cea a unui copil uman, von Koenigswald a vrut să-l numească Pithecanthropus modjokertensis (după specimenul descoperit de Dubois), dar Dubois a protestat că Pithecanthropus nu era un om, ci un „om-maimuță”.^[19]

Von Koenigswald a făcut, de asemenea, mai multe descoperiri în Sangiran, Java Centrală, unde a descoperit mai multe fosile de oameni preistorici între 1936 și 1941.^[20] Printre descoperiri a fost o calotă craniană de dimensiuni similare cu cea găsită de Dubois în săpăturile de la Trinil 2. Descoperirile lui Von Koenigswald la Sangiran l-au convins că toate aceste cranii au aparținut primilor oameni. Dubois a refuzat din nou să recunoască asemănarea. Ralph von Koenigswald și Franz Weidenreich au comparat fosilele din Java și Zhoukoudian și au concluzionat că Omul de Java și Omul de Pekin erau foarte asemănători. Dubois a murit în 1940, refuzând în continuare să recunoască concluzia lor,^[21] iar rapoartele oficiale rămân critice cu privire la slaba prezentare și interpretare a descoperirilor de la Sangiran.^[22]

Interpretări timpurii

După mai mult de 50 de ani după descoperirea lui Dubois, Ralph von Koenigswald și-a amintit că „nici o altă descoperire paleontologica nu a creat o astfel de senzație și nu a condus la o astfel de varietate de opinii științifice contradictorii”.^[23] Fosilele Pithecanthropus au fost atât de controversate încât până la sfârșitul anilor 1890 aproape 80 de publicații discutaseră deja despre ele.^[1]

Reclasificarea ca Homo erectus

Pe baza cercetărilor lui Weidenreich și a sugestiei lui că Pithecanthropus erectus și Sinanthropus pekinensis erau legați printr-o serie de populații hibride, biologul german Ernst Mayr i-a reclasificat pe amândoi ca făcând parte din aceeași specie: Homo erectus.^[24] Mayr și-a prezentat concluzia la Cold Spring Harbor Symposium în 1950,^[25] și acest lucru a dus la reclasificarea speciilor erectus ale lui Dubois în genul Homo. Ca parte a reclasificării, Mayr a inclus nu numai Sinanthropus și Pithecanthropus, dar și Plesianthropus, Paranthropus, Javanthropus și multe alte genuri ca sinonime, argumentând că toți strămoșii omului au făcut parte dintr-un singur gen (Homo) și că „o singură specie de om a existat pe pământ la un moment dat”.^[26] Considerată o „revoluție în taxonomie”, abordarea unei singure specii de către Mayr a fost repede acceptată.^[27] Această formă de paleoantropologie s-a impus în anii 1950 și a durat până în anii 1970, când genul african Australopithecus a fost acceptat în arborele evoluției omului.^[28]

În anii 1970 a apărut o tendință de a considera exemplarele din Java ale H. erectus ca o subspecie, Homo erectus erectus, iar exemplarul chinez a fost denumit Homo erectus pekinensis.^[29]

Caracteristici fizice

Omul de Java avea aproximativ 1,73 m înălțime și oasele lui arată că avea un mers drept la fel ca oamenii moderni. Femurul este mai gros decât cel al omului modern. Craniul avea oase groase și o frunte retrasă și fără bărbie, precum și arcade proeminente și un maxilar masiv. Cu 900 ccm, capacitatea craniană era mai mică decât cea a exemplarelor ulterioare de H. erectus. El avea dinți umani cu canini mari. Judecând după aspectele anatomice și arheologice precum și după rolul ecologic al Omului de Java, carnea animalelor vertebrate a fost probabil o parte importantă a dietei lor. Omul de Java, ca și alți Homo erectus, a fost, probabil, o specie rară.^[30] Există dovezi că Omul de Java folosea ustensile confecționate din oase sau din carapacea crustaceelor și moluștelor pentru tăiat carnea.^[31]

Cultura materială

H. erectus a ajuns în Eurasia cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă, într-un eveniment considerat a fi primul exod african.^[32] Există dovezi că populația din Java a H. erectus a trăit într-un habitat forestier umed. Mai precis mediul ei de viață semăna cu o savană, dar a fost probabil periodic inundat („savană hidromorfică”). Printre plantele descoperite în locul de excavare de la Trinil erau iarbă (Poaceae), ferigi, Ficus și Indigofera, care sunt tipice pădurilor tropicale joase.^[33]

Controlul focului

Controlul focului de către Homo erectus datează, potrivit ipotezelor acceptate în general de către arheologi, de acum circa 400.000 de ani, existând presupuneri științifice bazate pe dovezi că ar fi chiar mai vechi.^[34]^[35] A fost descoperit lemn ars în straturile care conțineau fosilele Omului de Java de la Trinil, datând cu aproximație de acum 500.000-830.000 de ani. Cu toate acestea, pentru că Java Centrală este o regiune vulcanică, carbonizarea s-ar fi putut datora unor incendii naturale și nu există nici o dovadă concludentă că Homo erectus din Java controla focul.^[36] S-a susținut că Omul de Java era conștient de folosirea focului^[37] și că existența frecventă a incendiilor naturale i-ar fi oferit Omului de Java o „folosire oportunistă [... care] nu a creat un model vizibil din punct de vedere arheologic”.^[38]

Referințe

^ ^a ^b Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 70.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 58–59.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 58; de Vos 2004, p. 270.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 59 ["unorthodox" venture; was refused government funding; hired as medical officer] and 61 ["he was the first person to set out on a deliberate search for fossils of human ancestors"].
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 61.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 61–62.
^ Theunissen 1989, p. 41–43.
^ „Java Man (extinct hominid) – Encyclopædia Britannica”. brittanica.com. Accesat în 5 iunie 2013.
^ de Vos 2004, p. 272 [citation from an assessment Dubois made in 1893]; Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 61 [name Anthropopithecus].
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 67.
^ Mai, Larry L., Marcus Young Owl, M. Patricia Kersting. The Cambridge Dictionary of Human Biology and Evolution, Cambridge University Press 2005, p. 30
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 66–7.
^ „Images of Trinil 2”. Accesat în 8 februarie 2013.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 75.
^ Schmalzer 2008, pp. 44–45 [date of discovery]; Swisher, Curtis & Lewin 2000.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 74–76.
^ Schwartz, Jeffrey H.; Tattersall, Ian (2005). The Human Fossil Record, Craniodental Morphology of Genus Homo (Africa and Asia). John Wiley & Sons. p. 450.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 42.
^ Theunissen, Bert (1 d.Hr.). Eugène Dubois and the Ape-Man from Java: The History of the First `Missing Link' and Its Discoverer. Springer Science & Business Media. pp. 161–162.
^ „Sangiran Early Man Site”. UNESCO World Heritage Centre. Accesat în 2 iulie 2014.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 76–79.
^ UNESCO World Heritage Committee (2002), State of conservation of properties inscribed on the World Heritage List (PDF), pp. 29–30.
^ Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 69, citing von Koenigswald's Meeting Prehistoric Man (1956).
^ Boaz & Ciochon 2004, p. 66–67.
^ Schmalzer 2008, p. 98. The original paper is Mayr 1950..
^ Delisle 2007, p. 298, citing Mayr's 1950 paper.
^ Boaz & Ciochon 2004, p. 67.
^ Schmalzer 2008, p. 98 ("the "single-species" thesis to which he was committed became the theoretical foundation for paleoanthropology for years to come"); Boaz & Ciochon 2004, p. 67 ("was to sweep anthropology in the 1950s" ... "Thus was born the single-species hypothesis, a powerful model that endured until the late 1970s when fossil discoveries in Africa disproved it, at least for the early part of the hominid fossil record").
^ Sartono, S. Implications arising from Pithecanthropus VIII In: Paleoanthropology: Morphology and Paleoecology. Russell H. Tuttle (Ed.), p. 328.
^ Stom, Paul. A carnivorous niche for Java Man? A preliminary consideration of the abundance of fossils in Middle Pleistocene Java Comptes Rendus Palevol 11(2012), pp. 191-202
^ Choi, Kildo and Dubel Driwantoro. Shell tool use by early members of Homo erectus in Sangiran, central Java, Indonesia: cut mark evidence Journal of Archaeological Science Volume 34, Issue 1, January 2007, Pages 48–58
^ Matsubayashi, Kozo. Geriatric issues from the standpoint of human evolution Geriatrics & Gerontology International Volume 14, Issue 4, pages 731–734, 18 OCT 2014, retrieved 21 November 2014, doi:10.1111/ggi.12224
^ Ingicco, Thomas, John de Vos, and O. Frank Huffman. The Oldest Gibbon Fossil (Hylobatidae) from Insular Southeast Asia: Evidence from Trinil, (East Java, Indonesia), Lower/Middle Pleistocene In: PloS One, 10 iunie 2014 doi:10.1371/journal.pone.0099531
^ Luke, Kim. „Evidence That Human Ancestors Used Fire One Million Years Ago”. Accesat în 27 octombrie 2013. An international team led by the University of Toronto and Hebrew University has identified the earliest known evidence of the use of fire by human ancestors. Microscopic traces of wood ash, alongside animal bones and stone tools, were found in a layer dated to one million years ago Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)
^ Archaeologists Find Earliest Evidence of Humans Cooking With Fire (în engleză), Discover Magazine
^ James, Steven R. (februarie 1989). „Hominid Use of Fire in the Lower and Middle Pleistocene: A Review of the Evidence” (PDF). Current Anthropology. University of Chicago Press. 30 (1): 1–26. doi:10.1086/203705. Arhivat din original (PDF) la 12 decembrie 2015. Accesat în 4 aprilie 2012. Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
^ Alsberg, Paul (2013). In Quest of Man: A Biological Approach to the Problem of Man's Place in Nature. Elsevier. p. 149. ISBN 9781483151557.
^ Roebroeksa, Wil; Villa, Paola. „On the earliest evidence for habitual use of fire in Europe”. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last1= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |first1= și |first= (ajutor); |url= lipsă sau vid (ajutor)

Bibliografie

Boaz, Noel T.; Ciochon, Russell L. (2004), Dragon Bone Hill: An Ice-Age Saga of Homo Erectus, – via Questia (necesită abonare) , Oxford and New York: Oxford University Press, ISBN 0-19-515291-3, arhivat din original la 16 iunie 2019, accesat în 7 octombrie 2017.
Ciochon, Russell L. (2010), „Divorcing Hominins from the Stegodon–Ailuropoda Fauna: New Views on the Antiquity of Hominins in Asia”, În John G. Fleagle et al. (eds), Out of Africa I: The First Hominin Colonization of Eurasia, Vertebrate Paleobiology and Paleoanthropology Series, Dordrecht: Springer, pp. 111–26, doi:10.1007/978-90-481-9036-2_8, ISBN 978-90-481-9035-5. ISBN: 978-90-481-9036-2 (online).
Delisle, Richard G. (2007), Debating Humankind's Place in Nature, 1860–2000: The Nature of Paleoanthropology, Advances in Human Evolution Series, Upper Saddle River (NJ): Pearson Prentice Hall, ISBN 0-13-177390-9.
Dennell, Robin. (2009), The Palaeolithic Settlement of Asia, Cambridge World Archaeology, Cambridge: Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-84866-4. ISBN: 978-0-521-61310-1 (paperback).
Dennell, Robin. (2010), „'Out of Africa I': Current Problems and Future Prospects”, În John G. Fleagle et al. (eds), Out of Africa I: The First Hominin Colonization of Eurasia, Vertebrate Paleobiology and Paleoanthropology Series, Dordrecht: Springer, pp. 247–74, doi:10.1007/978-90-481-9036-2_15, ISBN 978-90-481-9035-5. ISBN: 978-90-481-9036-2 (online).
Gould, Stephen Jay. (1993), Eight Little Piggies: Reflections in Natural History, – via Questia (necesită abonare) , New York and London: W. W. Norton & Company, ISBN 0-393-03416-X.
Hetherington, Renée; Reid, Robert G. B. (2010), The Climate Connection: Climate Change and Modern Human Evolution, Cambridge and New York: Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-19770-0. ISBN: 978-0-521-14723-1 (paperback).
Huffman, O. Frank; Zaim, Y.; Kappelman, J.; Ruez, D. R., Jr.; de Vos, J.; Rizal, Y. (2006), „Relocation of the 1936 Mojokerto skull discovery site near Perning, East Java”, Journal of Human Evolution, 50: 431–51, doi:10.1016/j.jhevol.2005.11.002, PMID 16386780.
Kaifu, Yousuke; Indriati, Etty; Aziz, Fachroel; Kurniawan, Iwan; Baba, Hisao. (2010), „Cranial Morphology and Variation of the Earliest Indonesian Hominids”, În Christopher J. Norton and David R. Braun (eds), Asian Paleoanthropology: From Africa to China and Beyond, Vertebrate Paleobiology and Paleoanthropology Series, Dordrecht: Springer, pp. 143–57, doi:10.1007/978-90-481-9094-2_11, ISBN 978-90-481-9093-5. ISBN: 978-90-481-9094-2 (online).
Mayr, Ernst. (1950), „Taxonomic Categories in Fossil Hominids”, Cold Spring Harbor Symposia on Quantitative Biology, 15: 109–18, doi:10.1101/sqb.1950.015.01.013.
Morwood, Michael J.; O'Sullivan, P.; Susanto, E. E.; Aziz, F. (2003), „Revised age for Mojokerto 1, an early Homo erectus cranium from East Java, Indonesia”, Australian Archaeology, 57: 1–4.
Rabett, Ryan J. (2012), Human Adaptation in the Asian Palaeolithic: Hominin Dispersal and Behaviour during the Late Quaternary, Cambridge: Cambridge University Press, ISBN 978-1-107-01829-7.
Schmalzer, Sigrid. (2008), The People's Peking Man: Popular Science and Human Identity in Twentieth-Century China, Chicago: University of Chicago Press, ISBN 978-0-226-73859-8. ISBN: 978-0-226-73860-4 (paperback).
Schwartz, Jeffrey H. (2005), The Red Ape: Orangutans and Human Origins (ed. Rev. and updated), Cambridge (MA): Westview, ISBN 0-8133-4064-0.
Swisher, Carl C. III; Curtis, Garniss H.; Lewin, Roger. (2000), Java Man: How Two Geologists Changed Our Understanding of Human Evolution, Chicago: University of Chicago Press, ISBN 0-226-78734-6.
Swisher, Carl C. III; Curtis, Garniss H.; Jacob, Teuku; Getty, A. G.; Suprijo, A.; Widiasmoro. (1994), – via HighBeam (necesită abonare) , „Age of the earliest known hominin in Java, Indonesia”, Science, 263: 1118–21, doi:10.1126/science.8108729, PMID 8108729, arhivat din original la 14 iulie 2014, accesat în 7 octombrie 2017.
Theunissen, Bert. (1989), Eugène Dubois and the Ape-Man from Java, Boston: Kluwer Academic Publishers, ISBN 1-55608-081-6. ISBN: 1-55608-082-4 (paperback).
de Vos, John. (2004), „The Dubois collection: a new look at an old collection”, Scripta Geologica, Special Issue, 4: 267–85, ISSN 0922-4564.
de Vos, John; Sartono, S.; Hardjasasmita, S.; Sondaar, P. Y. (1982), „The fauna from Trinil, type locality of Homo erectus: a reinterpretation”, Geologie en Mijnbouw, 61: 207–11.
de Vos, John; Sondaar, P. Y. (1994), „Dating hominid sites in Indonesia”, Science, 266: 1726–27, doi:10.1126/science.7992059.
Zaim, Yahdi. (2010), „Geological Evidence for the Earliest Appearance of Hominins in Indonesia”, În John G. Fleagle et al. (eds), Out of Africa I: The First Hominin Colonization of Eurasia, Vertebrate Paleobiology and Paleoanthropology Series, Dordrecht: Springer, pp. 97–110, doi:10.1007/978-90-481-9036-2_7, ISBN 978-90-481-9035-5. ISBN: 978-90-481-9036-2 (online).

Legături externe

Materiale media legate de Omul de Java la Wikimedia Commons
Human Timeline (Interactive) – Smithsonian, National Museum of Natural History (August 2016).

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200070-1] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 70.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200058–59-2] Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 58–59.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200058de_Vos2004270-3] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 58; de Vos 2004, p. 270.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200059_["unorthodox"_venture;_was_refused_government_funding;_hired_as_medical_officer]_and_61_["he_was_the_first_person_to_set_out_on_a_deliberate_search_for_fossils_of_human_ancestors"]-4] Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 59 ["unorthodox" venture; was refused government funding; hired as medical officer] and 61 ["he was the first person to set out on a deliberate search for fossils of human ancestors"].

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200061-5] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 61.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200061–62-6] Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 61–62.

[FOOTNOTETheunissen198941–43-7] Theunissen 1989, p. 41–43.

[EB-8] „Java Man (extinct hominid) – Encyclopædia Britannica”. brittanica.com. Accesat în 5 iunie 2013.

[FOOTNOTEde_Vos2004272_[citation_from_an_assessment_Dubois_made_in_1893]SwisherCurtisLewin200061_[name_''Anthropopithecus'']-9] Vos 2004, p. 272 [citation from an assessment Dubois made in 1893]; Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 61 [name Anthropopithecus].

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200067-10] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 67.

[11] Mai, Larry L., Marcus Young Owl, M. Patricia Kersting. The Cambridge Dictionary of Human Biology and Evolution, Cambridge University Press 2005, p. 30

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200066–7-12] Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 66–7.

[13] „Images of Trinil 2”. Accesat în 8 februarie 2013.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200075-14] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 75.

[FOOTNOTESchmalzer200844–45_[date_of_discovery]SwisherCurtisLewin2000-15] Schmalzer 2008, pp. 44–45 [date of discovery]; Swisher, Curtis & Lewin 2000.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200074–76-16] Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 74–76.

[17] Schwartz, Jeffrey H.; Tattersall, Ian (2005). The Human Fossil Record, Craniodental Morphology of Genus Homo (Africa and Asia). John Wiley & Sons. p. 450.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200042-18] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 42.

[theun-19] Theunissen, Bert (1 d.Hr.). Eugène Dubois and the Ape-Man from Java: The History of the First `Missing Link' and Its Discoverer. Springer Science & Business Media. pp. 161–162.

[20] „Sangiran Early Man Site”. UNESCO World Heritage Centre. Accesat în 2 iulie 2014.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200076–79-21] Swisher, Curtis & Lewin 2000, pp. 76–79.

[22] UNESCO World Heritage Committee (2002), State of conservation of properties inscribed on the World Heritage List (PDF), pp. 29–30.

[FOOTNOTESwisherCurtisLewin200069,_citing_von_Koenigswald's_''Meeting_Prehistoric_Man''_(1956)-23] Swisher, Curtis & Lewin 2000, p. 69, citing von Koenigswald's Meeting Prehistoric Man (1956).

[FOOTNOTEBoazCiochon200466–67-24] Boaz & Ciochon 2004, p. 66–67.

[FOOTNOTESchmalzer200898._The_original_paper_is_[[#CITEREFMayr1950|Mayr_1950]].-25] Schmalzer 2008, p. 98. The original paper is Mayr 1950..

[FOOTNOTEDelisle2007298,_citing_Mayr's_1950_paper-26] Delisle 2007, p. 298, citing Mayr's 1950 paper.

[FOOTNOTEBoazCiochon200467-27] Boaz & Ciochon 2004, p. 67.

[FOOTNOTESchmalzer200898_("the_"single-species"_thesis_to_which_he_was_committed_became_the_theoretical_foundation_for_paleoanthropology_for_years_to_come")BoazCiochon200467_("was_to_sweep_anthropology_in_the_1950s"&nbsp;..._"Thus_was_born_the_single-species_hypothesis,_a_powerful_model_that_endured_until_the_late_1970s_when_fossil_discoveries_in_Africa_disproved_it,_at_least_for_the_early_part_of_the_hominid_fossil_record")-28] Schmalzer 2008, p. 98 ("the "single-species" thesis to which he was committed became the theoretical foundation for paleoanthropology for years to come"); Boaz & Ciochon 2004, p. 67 ("was to sweep anthropology in the 1950s" ... "Thus was born the single-species hypothesis, a powerful model that endured until the late 1970s when fossil discoveries in Africa disproved it, at least for the early part of the hominid fossil record").

[29] Sartono, S. Implications arising from Pithecanthropus VIII In: Paleoanthropology: Morphology and Paleoecology. Russell H. Tuttle (Ed.), p. 328.

[30] Stom, Paul. A carnivorous niche for Java Man? A preliminary consideration of the abundance of fossils in Middle Pleistocene Java Comptes Rendus Palevol 11(2012), pp. 191-202

[31] Choi, Kildo and Dubel Driwantoro. Shell tool use by early members of Homo erectus in Sangiran, central Java, Indonesia: cut mark evidence Journal of Archaeological Science Volume 34, Issue 1, January 2007, Pages 48–58

[32] Matsubayashi, Kozo. Geriatric issues from the standpoint of human evolution Geriatrics & Gerontology International Volume 14, Issue 4, pages 731–734, 18 OCT 2014, retrieved 21 November 2014, doi:10.1111/ggi.12224

[33] Ingicco, Thomas, John de Vos, and O. Frank Huffman. The Oldest Gibbon Fossil (Hylobatidae) from Insular Southeast Asia: Evidence from Trinil, (East Java, Indonesia), Lower/Middle Pleistocene In: PloS One, 10 iunie 2014 doi:10.1371/journal.pone.0099531

[34] Luke, Kim. „Evidence That Human Ancestors Used Fire One Million Years Ago”. Accesat în 27 octombrie 2013. An international team led by the University of Toronto and Hebrew University has identified the earliest known evidence of the use of fire by human ancestors. Microscopic traces of wood ash, alongside animal bones and stone tools, were found in a layer dated to one million years ago Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)

[35] Archaeologists Find Earliest Evidence of Humans Cooking With Fire (în engleză), Discover Magazine

[James-36] James, Steven R. (februarie 1989). „Hominid Use of Fire in the Lower and Middle Pleistocene: A Review of the Evidence” (PDF). Current Anthropology. University of Chicago Press. 30 (1): 1–26. doi:10.1086/203705. Arhivat din original (PDF) la 12 decembrie 2015. Accesat în 4 aprilie 2012. Mai multe valori specificate pentru |accessdate= și |access-date= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)

[37] Alsberg, Paul (2013). In Quest of Man: A Biological Approach to the Problem of Man's Place in Nature. Elsevier. p. 149. ISBN 9781483151557.

[38] Roebroeksa, Wil; Villa, Paola. „On the earliest evidence for habitual use of fire in Europe”. Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last1= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |first1= și |first= (ajutor); |url= lipsă sau vid (ajutor)

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

[17]

[18]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[24]

[25]

[26]

[27]

[28]

[29]

[30]

[31]

[32]

[33]

[34]

[35]

[36]

[37]

[38]