Vocală anterioară

În fonetică, o vocală anterioară este o vocală articulată cu limba într-o poziție avansată, dar fără a crea o îngustare a fluxului de aer care să poată fi clasificată drept consoană.

În limba română există două vocale anterioare, anume vocalele din cuvîntul bine ['bi.ne̞]:

• [i]: vocală închisă anterioară nerotunjită,
• [e̞]: vocală mijlocie anterioară nerotunjită.

Atît în limba română cît și în multe alte limbi, vocalele anterioare manifestă tendința de a transforma consoanele velare în consoane cu alte locuri de articulare: palatal, postalveolar sau alveolar. De exemplu, în conjugarea verbului a duce, atunci cînd consoana velară [k] din rădăcina verbului este urmată în terminație de o vocală anterioară, consoana se devine postalveolara [ʧ]: duc [duk] → ducem ['du.ʧem], duci [duʧʲ]. Același fenomen se remarcă la declinarea substantivelor și adjectivelor: fagul ['fa.gul] → fagii ['fa.ʤij].

Vocale     Vezi și AFI, consoane.				Modificare
Deschidere	Anterioritate
	Anterioare	Semiant.	Centrale	Semipost.	Posterioare
Închise	i y ɨ ʉ ɯ u ɪ ʏ   ʊ e ø ɘ ɵ ɤ o e̞ ø̞ ə o̞ ɛ œ ɜ ɞ ʌ ɔ æ   ɐ a ɶ ä   ɑ ɒ
Cvasiînchise
Semiînchise
Mijlocii
Semideschise
Cvasideschise
Deschise
Legendă:
■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română. ■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română. ■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic. În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.