Vocală anterioară

În fonetică, o vocală anterioară este o vocală articulată cu limba într-o poziție avansată, dar fără a crea o îngustare a fluxului de aer care să poată fi clasificată drept consoană.

În limba română există două vocale anterioare, anume vocalele din cuvîntul bine ['bi.ne̞]:

Efect asupra consoanei precedente

[modificare | modificare sursă]

Atît în limba română cît și în multe alte limbi, vocalele anterioare manifestă tendința de a transforma consoanele velare în consoane cu alte locuri de articulare: palatal, postalveolar sau alveolar. De exemplu, în conjugarea verbului a duce, atunci cînd consoana velară [k] din rădăcina verbului este urmată în terminație de o vocală anterioară, consoana se devine postalveolara [ʧ]: duc [duk]ducem ['du.ʧem], duci [duʧʲ]. Același fenomen se remarcă la declinarea substantivelor și adjectivelor: fagul ['fa.gul]fagii ['fa.ʤij].


  Vocale     Vezi și AFI, consoane. Modificare   
Deschidere Anterioritate
Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare
Închise
i
y
u
 
e
o
 
a
 
Cvasiînchise
Semiînchise
Mijlocii
Semideschise
Cvasideschise
Deschise
Legendă:
Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.