Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă

Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă
Coperta ediției princeps a romanului
Informații generale
Autor	Mihail Sadoveanu
Gen	roman istoric
Ediția originală
Limba	română
Editură	Editura „Naționala” S. Ciornei din București
Țara primei apariții	Regatul României
Data primei apariții	1929
Format original	Tipăritură
Modifică date / text

Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă este un roman istoric scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în anul 1929 de către Editura „Naționala” S. Ciornei din București.

Acțiunea romanului se petrece în Principatul Moldovei în anii 1679–1680, în timpul celei de-a treia domnii a lui Gheorghe Duca. Romanul prezintă o călătorie prin țară a abatelui francez Paul de Marenne, sol tainic al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței către sultanul Imperiului Otoman, înfățișând „Moldova prăbușită din vechea ei mărire, sleită de biruri, de războaie și de prădăciuni”.^{[1]:p. 225}

Sursa principală de inspirație a romancierului a fost Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1662–1743) al cronicarului Ion Neculce (1672–c.1745) în care sunt relatate principalele evenimente istorice petrecute în timpul domniei lui Gheorghe Duca.^[2] Potrivit criticului Alexandru Piru, romancierul preia din cronică amănunte pline de culoare, creând „o realitate proprie care se impune cu aceeași putere, făcând concurență naturii și istoriei ca orice operă de geniu”. În ceea ce privește stilul lingvistic, același critic constată că în timp ce cronicarul se exprimă în graiul popular moldovenesc al epocii sale, Sadoveanu folosește „o limbă supusă canoanelor gramaticale și estetice de un caracter fictiv, dar într-atât de verosimil, încât chiar omul de știință cunoscător al limbii secolului respectiv rămâne copleșit de impresia de autenticitate”.^[2]

Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a fost primit cu elogii de critica literară a vremii, fiindu-i lăudat caracterul obiectiv. El a fost considerat cel mai bun roman istoric românesc,^[3] precum și o capodoperă literară plină de savoare.^[4]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

În toamna anului 1679, aflat în drum spre Istanbul pentru a transmite un mesaj tainic sultanului din partea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, abatele francez Paul de Marenne tranzitează Principatul Moldovei, călăuzit de la Liov de căpitanul mercenar Ilie Turculeț. În ținutul Romanului, ei se întâlnesc cu beizade Alecu Ruset, fiu de domnitor, căruia i se încredințase protejarea înaltului oaspete, iar suita mărită se îndreaptă către Iași pentru ca abatele să fie prezentat domnului Gheorghe Duca. Pe parcursul călătoriei, oaspetele francez are prilejul să se familiarizeze cu diferite locuri și obiceiuri din Țara Moldovei. Alecu Ruset îi mărturisește abatelui dragostea sa pentru domnița Catrina, fiica voievodului tiran; aceasta fusese logodită din copilărie cu beizade Ștefan, un fiu urât și slut al fostului domnitor Radu Leon.

Ajuns la Iași, abatele este primit la curtea lui Duca-Vodă, cunoscându-i cu acest prilej pe logofătul Miron Costin și pe mitropolitul Dosoftei, importanți cărturari ai Moldovei. Chemat la Curtea Domnească, Alecu Ruset îl amenință pe Duca-Vodă că, în cazul în care va păți ceva rău, prietenii săi din Polonia vor trimite la Stambul scrisorile prin care domnitorul făgăduia credință polonezilor după cea de-a doua mazilire, punându-se astfel la adăpost de mânia lui Vodă. Cu ajutorul dădacei Măgdălina, fiul fostului domnitor se întâlnește cu domnița Catrina și-și declară dragostea pentru ea.

În aceeași perioadă, hatmanul Sandu Buhuș descoperă un complot prin care boierii Vasilie Gheuca și Georgie Bogdan încearcă să provoace o răzmeriță a răzeșilor orheieni și lăpușneni (care se mai răsculaseră în 1671 sub conducerea lui Mihalcea Hâncu), trimițându-le o scrisoare măsluită de spătarul Ion Milescu pentru a părea că ar fi fost scrisă de Dumitrașcu Cantacuzino, fost domn al Moldovei (1673–1674, 1674–1675 și 1684–1685). Conspiratorii sunt prinși, iar sulgerul Lupul (curierul scrisorii) divulgă sub tortură numele boierilor trădători. La sfatul logofătului Miron Costin, Vodă îi cruță viața spătarului Milescu, al cărui talent plastografic ar putea să-i fie de folos. Ceilalți complotiști sunt decapitați de gâdele Buga Sârbul în fața porții domnești.

Abatele de Marenne pornește spre Stambul, însoțit o parte din drum de Alecu Ruset, care-l salvează pe solul francez de o încercare de jaf pusă la cale de doi frați lioveni tocmiți de domnie. Beizadeaua se întoarce la Iași unde se întâlnește în taină de mai multe ori cu domnița Catrina. În acest timp, răscoala orheienilor este înăbușită de serdarul Constantin Cantemir, iar viața celor prinși este salvată în urma rugăminții fostului căpitan de oști Tudor Șoimaru. Bătrânul oștean orb moare pe lespezile bisericii Mănăstirii Golia, blestemându-l pe Duca-Vodă, iar clopotul cel mare din turn începe să bată singur. În primăvara anului 1680, cu ajutorul lui Ion Milescu, domnitorul plăsmuiește niște scrisori mincinoase prin care Alecu Ruset recunoaște că el ar fi scris acele scrisori compromițătoare aflate în mâinile polonezilor. Sfătuit de domnița Catrina, tânărul fiu de domn pleacă la Stambul pentru a cere protecția abatelui de Marenne. Gheorghe Duca merge și el acolo, împreună cu domnița Catrina, pentru a cere hătmănia Ucrainei turcești.

Salvat prin intervenția diplomatică a abatelui la sultanul Mehmed al IV-lea, în urma unui joc de șah pierdut intenționat, Alecu Ruset încearcă fără succes să o răpească pe domnița Catrina de la o mănăstire de maici din Fanar unde fusese închisă pentru că refuzase să se căsătorească cu beizade Ștefan. Într-un final, înțelegând că refuzul ei ar pune în primejdie domnia și chiar viața tatălui său, domnița Catrina acceptă nunta, iar alaiul domnesc se îndreaptă spre Moldova. Alecu Ruset se îndreaptă și el înspre Iași, ocolind pe la Belgrad, prin Transilvania și prin Polonia, unde plătește un grup de briganzi polonezi și pe căpitanul Ilie Turculeț pentru a-l răpi pe beizade Ștefan înainte de nunta domnească. Mirele este răpit, dar oștenii conduși de serdarul Constantin Cantemir îi ajung din urmă pe răpitori și-l capturează pe Alecu Ruset. Adus legat la Iași, tânărul fiu de domn este ucis de Gheorghe Duca cu o lovitură de buzdugan, iar nunta domnească își urmează cursul.

Titlul romanului are o semnificație dublă. O primă semnificație provine din faptul că Zodia Cancerului este denumirea populară a Zodiei Racului (latinescul „cancer” însemnând „rac” în limba română); mersul înapoi al racului poate fi o aluzie la regresul țării în timpul domniei lui Duca-Vodă. O a doua semnificație se referă la cancer, o boală ce macină organismul dinspre interior înspre exterior, aceasta fiind o aluzie la slăbirea internă a Principatului Moldovei de către același Duca-Vodă care a făcut ca statul să devină vulnerabil pe plan extern.

Romanul este împărțit în 33 de capitole numerotate cu cifre romane, fiecare având un titlu lung (precum în cronicile moldovenești) care învăluie trecutul într-o aură de legendă populară.^{[1]:p. 240}

• Paul de Marenne — abate de Juvigny și om învățat, călugăr catolic din Ordinul Sfântului Augustin care călătorește aparent ca misionar spre Răsărit, dar este în realitate sol tainic al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței
• beizade Alecu Ruset — fiul fostului domn Antonie Ruset, tânăr cultivat ce a urmat studii în Polonia și a trăit și la Stambul
• Ilie Turculeț — căpitan de steag de strânsură, călăuza abatelui de Marenne în Moldova
• Gheorghe Duca — domn al Moldovei (1665–1666, 1668–1672, 1678–1683), fost domn al Țării Românești (1674–1678), apoi hatman al Ucrainei (1681–1684)
• Anastasia Doamna — fiica lui Eustatie Dabija, soția lui Gheorghe Duca
• domnița Catrina — fiica domnitorului Gheorghe Duca
• Dosoftei — mitropolitul Moldovei (1671–1674, 1675–1686)
• Miron Costin — logofăt al Moldovei, cronicar
• Vâlcu Bârlădeanu — un pădurar solid aflat în slujba beizadelei Alecu Ruset
• Lăzărel Griga — șătrar, răzeș din Costești
• popa Nicoară — preot din Costești, invitat la masa șătrarului Lăzărel Griga
• Măgdălina — dădaca domniței Catrina
• Sandu Buhuș — hatman, cumnat al lui Duca-Vodă
• Ion Milescu — vel-spătar, nepot al spătarului Nicolae Milescu
• Toader Fliondor — vel-armaș
• Guido Celesti — bătrânul pater-praefectus al misiunii franciscane din Moldova
• Tudor Șoimaru — fost căpitan de oșteni al lui Ștefan Tomșa al II-lea, personaj principal al romanului Neamul Șoimăreștilor
• Constantin Cantemir — serdar, viitor domn al Moldovei (1685–1693)
• Brahă — căpitan de oști, însoțitor domnesc al abatelui de Marenne până la Dunăre
• Alexa Balaban — negustor de la Liov, de origine grec din Rumelia
• Mehmed al IV-lea — sultanul Imperiului Otoman (1648–1687)
• Kara Mustafa Pașa — Mare Vizir al Imperiului Otoman (1676–1683)
• Constantin Duca — fiul lui Gheorghe Duca, domn al Moldovei (1693–1695, 1700–1703)
• beizade Ștefan — fiul lui Radu Leon (domn al Țării Românești în perioada 1664–1669), logodnicul domniței Catrina

Mihail Sadoveanu s-a inspirat în scrierea romanului din mai multe surse istorice precum Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1662–1743) al lui Ion Neculce, cronica lui Nicolae Costin și cronicile călătorilor străini din Moldova.

Beizade Alecu Ruset, tovarăș de călătorie al abatelui de Marenne, este un personaj real descris amănunțit în cronici. Domnitorul Antonie Ruset, de origine grec din Stambul, avea trei fii: Alexandru (Alecu), Ioan și Iordache, care, potrivit lui Ion Neculce, erau „dezmerdații. Fără frică înbla prin țară, cu mulții ficiori de mazâli, nebuni, strânși cu dânșâi, de făcèa multe giocuri și bețâi și nebunii prin târguri și prin sate boiareștii, de lua femeile și fetile oamenilor cu de sâla, de-ș râdè de dânsăle, ce nu numai a oameni proștii, ci și a oameni de frunte. Ce, deși obliciè Antonie-vodă, încă nu le dzicè nemic și nu-i certa cu cuvântul, ca un părinte ce le era. Și pentr-acie poate în osândă mai pe urmă Antonie-vodă au cădzut.”^{[5]:p. 69}

Desfrânarea lui Alecu Ruset este confirmată și de un alineat din cronica lui Nicolae Costin, preluat de istoricul Radu Rosetti (1853–1926) (urmaș al familiei Ruset) în memoriile sale publicate în anii 1922–1927: „Iară când au fost veleatul 7186 (1678) au chemat împărăția pre feciorul lui Antonie-vodă, pre Alexandru-beizade, la Poartă, care era călăreț bun și curvar foarte; pre multe locuri făcea silă de lua fetele oamenilor cu sila, însă oameni proști. Libovnic era la băuturi și la alergături de cai, însă nu pâra pe nimeni la tată-său; de nu grăia de bine pe om, de rău nu-l grăia.”.^[6] Potrivit istoricului, Alecu Ruset ar fi fost cunoscut sub porecla de „beizade Sărăcilă”.^[6]

Deși cunoștea cronicile lui Ion Neculce și Nicolae Costin, iar memoriile lui Radu Rosetti fuseseră publicate anterior, Mihail Sadoveanu îl prezintă cu multă înțelegere pe Alecu Ruset în Zodia Cancerului, dat fiind renumele acestuia, ca pe un personaj cult, înțelept, curajos și sensibil.^[7] Scriitorul nu uită să-i prezinte și părțile rele descrise în cronici, dar cu o oarecare îngăduință din moment ce personajul consideră că nu a făcut nimic rău, afirmând că „nimeni nu poate petrece cu o femeie fără voia ei”.^{[8]:p. 45}

Un alt eveniment prezentat în roman îl constituie complotul boierilor Vasilie Gheuca și Georgie Bogdan împotriva domnului Moldovei. Cei doi încercaseră să provoace o răzmeriță a răzeșilor orheieni și lăpușneni, trimițându-le o scrisoare măsluită de spătarul Ion Milescu pentru a părea că ar fi fost scrisă de Dumitrașcu Cantacuzino, fost domn al Moldovei (1673–1674, 1674–1675 și 1684–1685). Complotul este dejucat cu ajutorul hatmanului Buhuș, iar sulgerul Lupul (curierul scrisorii) divulgă sub tortură numele boierilor trădători. Conspiratorii sunt prinși și decapitați de gâdele Buga Sârbul în fața porții domnești. Spătarului Milescu i se cruță însă viața.

Complotul este relatat în cronica lui Ion Neculce, fără ca numele spătarului Miclescu să fie însă menționat.^{[5]:pp. 71–72}

În capitolul XXV intitulat „Mila Ducăi-Vodă”, Mihai Sadoveanu relatează judecarea de către Duca-Vodă a unei vechi pâri între semețul boier Grigorie Ursachi și negustorul liovean Alexa Balaban. Neînțelegerea comercială dura de mai mulți ani, dar hotărârea dată de juzii polonezi în favoarea boierul moldovean nu fusese respectată de Duca-Vodă, ceea ce l-a determinat pe Ursachi să se plângă la Stambul. Revenit pe tron pentru a treia oară, Duca-Vodă judecă acea pricină și decide să-i dea dreptate negustorului liovean, care-i era un supus credincios. Grigorie Ursachi este pus să-i plătească lioveanului 400 de pungi de bani ca despăgubire plus dobândă, dar deoarece nu a putut să plătească a fost dus în închisoare și pus în lanțuri.^{[8]:p. 196}

Pricina de natură comercială este reală, ea fiind menționată atât de Ion Neculce, cât și de palatinul Jan Gniński. Boierul Grigore Ursache (mare vistier în perioada 30 aprilie 1674 – noiembrie 1677) era unul dintre cei mai bogați boieri ai Moldovei, plătind de multe ori tributul către turci din averea proprie și recuperându-și ulterior banii. Invidios pe averea acestuia, domnul Duca Vodă a început să-l prigonească, iar boierul s-a plâns la Înalta Poartă.^{[5]:p. 85}

Boierul Ursache și negustorul Alexandru Balaban erau asociați într-o afacere de producere de potasă, care a prosperat o vreme, dar nu s-au mai înțeles între ei și au ajuns să se judece.^[9] Negustorul liovean a mituit persoane de seamă și s-a solicitat mutarea comisiei de cercetare mai departe de Sniatyn „unde e foamete și pustiu”, dar boierii moldoveni au refuzat strămutarea judecării într-un sat din Polonia.^[10] Cronicarul Ion Neculce consemnează că Duca-Vodă a judecat pricina în mod părtinitor, nedreptățindu-l pe boierul Ursache: „Și i-au făcut strâmbătate lui Ursachi, că l-au dat rămas să de lui Bălăban vro patru, cinci sute de pungi. Și așè i-au luat tot și l-au închis în temniță cu tălharii. Și-l scotè în toate dzileli de-l bătè la talpe, păn’ i s-au zgârcit vinele ș-au rămas olog păn’ la moartea lui. Și la moartea lui, din cè bogăție multă n-avè cu ce-l griji”.^{[5]:p. 85}

Scriitorul a conferit unor personaje din scrierile sale trăsături ale unor persoane reale. Astfel, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, afirma într-un „Cuvînt înainte” scris în 7 noiembrie 1972 la București pentru o ediție a romanului Nada Florilor că apriga și inimoasa bunică din Verșeni a împrumutat multe elemente din firea ei dădacei din Zodia Cancerului și jupânesei Ilisafta din Frații Jderi.^{[11]:p. 5}

Unul din elementele caracteristice ale operei literare a lui Sadoveanu îl reprezintă evocarea poetică a trecutului, într-o aură de basm și de legendă.^{[12]:p. 290} Pasionat de trecutul Moldovei, Mihail Sadoveanu a reconstituit în cărțile sale unele momente din istoria națională: Frații Jderi descrie epoca glorioasă a domniei lui Ștefan cel Mare; Șoimii și Nicoară Potcoavă urmăresc continuarea luptei pentru independență după ce Ion Vodă cel Viteaz fusese vândut turcilor; Neamul Șoimăreștilor înfățișează începuturile decăderii Moldovei după ce boierii confiscă pământurile răzeșilor și îi transformă pe aceștia în șerbi; Nunta domniței Ruxandra prezintă încercările nereușite ale lui Vasile Lupu de ridicare social-politică a Moldovei; în fine, Zodia Cancerului înfățișează o Moldovă devastată de biruri, de războaie și de prădăciuni.^{[1]:pp. 224–225}

Romanul Neamul Șoimăreștilor (1915) prezintă începuturile decăderii social-economico-politice a Moldovei, legată de autor de confiscarea pământurilor țăranilor liberi de către o clasă boierească tot mai lacomă. Dornic de a se face mai bine înțeles, Sadoveanu a conceput un roman istoric nou care prezintă rezultatele dezastruoase ale acestei politici sociale nesăbuite din secolul al XVII-lea; acest roman nou a fost intitulat Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă. Cele două romane sunt legate între ele prin prezența personajului Tudor Șoimaru, ce evoluează dintr-un căpitan de oșteni al lui Ștefan Tomșa al II-lea și luptător aprig pentru independența Moldovei și pentru apărarea drepturilor țăranilor (așa cum apărea în Neamul Șoimăreștilor) într-un bătrân umilit de sărăcie și de hărțuielile oștenilor domniei,^{[1]:p. 232} ce-i cere voievodului să-i ierte pe răzeșii orheieni ce se răzvrătiseră și rostește cuvinte ce sună prevestitor: „Mulțămește-te, măria ta, cu banii noștri, cu vitele și cu rodurile pământului și cu mierea știubeielor noastre; nu-ți încărca sufletul cu sânge. Căci se suie până la cer plângerile obijduiților, iar moșnegii cei neînțelepți și orbi te blastămă să mori neiertat și singur!”.^{[8]:p. 194}

Mihail Sadoveanu a efectuat în anul 1929 o călătorie la Istanbul, împreună cu Ionel Teodoreanu și Ștefana Velisar-Teodoreanu (ambii vor evoca ulterior acest episod), din dorința de a se documenta pentru romanul Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, la care lucra atunci. Scriitorul își dorea să viziteze locurile legate de istoria Moldovei pentru ca descrierile pe care urmărea să le introducă în roman să fie cât mai veridice. „Pe mine mă interesau îndeosebi unele priveliști și locuri în legătură cu istoria Moldovei. Aveam nevoie de ele pentru un roman istoric pe care tocmai îl isprăveam: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”, mărturisea autorul.^{[13]:p. XXXIX}

Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a fost publicat pentru prima oară în anul 1929 de către Editura „Naționala” S. Ciornei din București, în două volume (vol. I – 242 pagini, vol. II – 244 pagini), fiind receptat de critică cu atenția cuvenită.^[14]

Călătoria prin Moldova îi prilejuiește abatelui Paul de Marenne ocazia să cunoască ospitalitatea localnicilor. Oaspetele este primit peste tot cu respect nu atât datorită înaltului rang pe care îl are, cât mai ales din dorința locuitorilor de a-și arăta ospitalitatea față de un drumeț și de a-și împărți bucatele și vinul cu el. În afară de beizade Alecu Ruset care-și arată dorința de a-l găzdui pe abate la moșia sa de lângă Hârlău, mai mulți localnici se oferă a-și împărți modestele lor locuințe cu drumețul.

Spre exemplu, șătrarul Lăzărel Griga se consideră ofensat dacă drumețul străin și suita sa îi vor ocoli locuința, exprimându-se astfel: „Măria ta, dacă ești subt acoperământul meu, mai bine pălește-mă în frunte și mă omoară decât să-mi spui asemenea vorbă. Cum pot eu să vă las – fără să vă stau înainte cu pâne și sare, ca un bun creștin ce sunt? Cum să vă las la vreme de noapte în locuri rele? Mă pun la pământ și treceți peste mine! Zdrobiți-mă și gata!”.^{[8]:p. 29}

Autorul realizează o frescă istorică a Moldovei, descriind drumurile, îndeletnicirile și obiceiurile oamenilor, precum și ospețe și nunți la care se consumă sarmale, claponi rumeniți în țiglă și plăcinte poale-n brâu.^{[1]:p. 229} El nu uită să menționeze și tradițiile bahice moldovenești, căpitanul Ilie Turculeț afirmând la un moment dat „căci, ca drept moldovan, dau mare cinste și laudă vinului de la Cotnari”.^{[8]:p. 10} Romanul dezvăluie și alte calități specifice ființei românești precum voia bună, jovialitatea, cumsecădenia sau bonomia.^[15]

Călătoria prin Moldova îi prilejuiește abatelui Paul de Marenne ocazia să facă unele observații și comentarii legate de țara pe care o tranzitează.^{[12]:p. 291} Drumețul remarcă simplitatea și frumusețea locurilor, afirmând că „Dumnezeu a pus aici un paradis”.^{[8]:p. 21} În contrast cu frumusețea și bogăția locurilor, Moldova pare însă „un paradis devastat” (după cum se exprimă beizade Alecu Ruset),^{[8]:p. 21} ea aflându-se la intersecția unor mari imperii, în locul unde se războiesc „împărații lui Belzebut și împărații Mielului”.^{[8]:p. 22}

Țara pare pustiită și tristă:^{[12]:p. 292} nu are drumuri pietruite, nici poduri, satele sunt frecvent prădate și incendiate de bandele de tâlhari nemți, polonezi și cazaci, în timp ce oamenii trăiesc într-o spaimă continuă. Aflat în calea năvălirilor străine și atacat periodic de turci și de tătari, statul moldovenesc este lipsit de dreptate și ordine, acestea fiind considerate de către beizade Alecu Ruset drept „daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor”.^{[8]:p. 19}

Înapoierea țării nu se datorează numai războaielor și năvălirilor străine, ci și administrării spoliatoare de către domnitori nevrednici care au dus țara la dezastru economic prin impunerea unor biruri tot mai mari. Sadoveanu numește această perioadă de decădere a Moldovei „Zodia Cancerului”.^{[1]:p. 225} Jefuirea sălbatică a țării este menționată în cronica lui Ion Neculce. Cronicarul afirmă că boierii se bucurau de fiecare dată când izbucnea un război și-l blestemau pe voievod să nu se mai întoarcă viu pentru că se săturaseră de nedreptățile pe care le săvârșea. Strângerea birului se făcea de multe ori cu forța, iar oamenii domniei confiscau vitele datornicilor (fără deosebire de rang) atunci când nu primeau bani.^{[5]:p. 75} Într-un alt paragraf, Neculce povestește că voievodul aflase nemulțumirea poporului față de birurile tot mai mari atunci când a poposit într-o noapte într-un sat și i-a cerut gazdei să-i dea puțin lapte de băut. Fără a ști cine-i era oaspete, femeia a început să-l blesteme pe Duca-vodă pentru că ar fi dispus confiscarea vacilor, lăsându-i pe săteni săraci lipiți.^{[5]:p. 84}

Sadoveanu menționează în mai multe rânduri efectele fiscalității împovărătoare asupra țăranilor, prezentând cazul unui sat în care oamenii stăpânirii au luat vitele țăranilor și i-au omorât pe cei care s-au ridicat pentru a-și apăra drepturile, precum și situația răzeșilor orheieni (conduși acum de un Tudor Șoimaru bătrân și orb), care fuseseră urgisiți de boieri și de strângătorii de biruri, ajungând flămânzi și zdrențăroși la curtea lui Duca-Vodă pentru a cere îndurare.^{[1]:p. 232} Toate aceste urgii se reflectă asupra locuitorilor țării pe care abatele îi vede, potrivit lui Al.A. Philippide, ca fiind „niște ființe ciudate și îndepărtate, fără nici-o logică în faptele lor, sau avându-și, în orice caz, o logică proprie; un amestec de primitivism și de înaltă delicateță sufletească, de cruzime și de bunătate, de resemnare fatalistă și de izbucniri violente și pătimașe”.^{[12]:p. 294}

Scriitorul își exprimă totuși speranța în capacitatea țării de a se dezvolta într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, afirmând prin vorbele lui Alecu Ruset următoarele: „Și țara asta, când Dumnezeu se milostivește asupra ei, înflorește de azi pe mâni, ca o grădină în primăvară după urgia iernii. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sunt scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune, și cele rele.”.^{[8]:p. 59}

Romanele istorice scrise de Mihail Sadoveanu înainte de Primul Război Mondial (Șoimii, Neamul Șoimăreștilor și Vremuri de bejenie) se caracterizează printr-un romantism ce se manifestă pe două mari axe, după cum constata criticul Pompiliu Constantinescu: aventura războinică și amoroasă și prestigiul poetic al timpurilor trecute.^[16] Criticul sus-menționat considera că Zodia Cancerului reprezintă un punct de reper în activitatea scriitorului, deoarece marchează începutul unei perioade de creație în care geniul sadovenian s-a putut manifesta într-un ritm abundent și matur.^[17]

Scriitorul zugrăvește trecutul românesc, „cu exodurile lui dureroase, cu luptele lui omerice, cu instinctele lui războinice și amoroase”, făcând un exces de subiectivism în descrierea coloristică a mediului istoric și natural. Stilul narațiunii este poetic, avântat și plin de patos, iar peisajele evocate (codrii și apele moldave) par incendiate cu o flacără lirică într-un mod asemănător cu impresionismul artistic.^[16]

Există o deosebire esențială între romanele istorice antebelice ale scriitorului și Zodia Cancerului, ce evidențiază maturizarea talentului lui Sadoveanu.^[18] Lirismul caracteristic începuturilor carierei literare este înlocuit aici de un epic mai pronunțat, iar interesul este mutat de la aventurile romantice către o analiză mai atentă a stărilor sociale, care să ofere imaginea unei epoci întregi. Sadoveanu urmărește faptele și intrigile, rivalitățile și comploturile pentru domnie, folosindu-se procedeul abil al introducerii unui personaj martor în persoana abatelui de Marenne (inspirat de abatele Coignard al lui Anatole France), diplomatul francez dornic de a cunoaște starea Moldovei. Stilul narativ devine mai sobru, mai fluent și mai puțin încărcat din punct de vedere poetic.^[16]

Scriitorul realizează un tablou cuprinzător al unei epoci istorice, folosindu-și calitățile de povestitor remarcate în Hanu-Ancuței. Limbajul său nu este unul arhaic, neimitând stilul cronicarilor, în afară de cel al lui Ion Neculce. Personajele sale (boieri sau țărani) vorbesc așa cum vorbeau țăranii și târgoveții din Țara de Sus a Moldovei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, deoarece limba vorbită nu s-a schimbat în lipsa unei culturi scrise. Din acest motiv, limba utilizată în narațiunile sadoveniene creează o impresie de firesc.^{[12]:p. 294}

Apariția acestui roman a fost primită cu mari elogii de către criticii literari ai vremii, fiind considerat o operă matură a lui Sadoveanu. Într-un articol publicat la 16 noiembrie 1929 în revista Viața literară, criticul George Călinescu saluta apariția romanului: „Cu Zodia Cancerului, dl. Mihail Sadoveanu are în sfârșit un roman, iar literatura română un roman istoric... Nimeni n-a pus în valoare mai cu iscusință ca dl. Sadoveanu în acest roman resursele verbale ale cronicilor, fără să cadă deloc în pedantism arhaic și manieră. Savoarea limbii este așa de definitivă încât pun, fără îndoieli, Zodia Cancerului printre capodoperele de stil ale literaturii noastre”.^{[4][13]:pp. XXXIX–XL}

Șerban Cioculescu a scos în evidență evoluția literară a lui Sadoveanu de la nuvela-roman hibrid la romanul istoric, afirmând că Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă este „cel mai bun roman istoric” românesc, fiind scris cu „o serioasă obiectivare”^[3] și dominat de „o viziune matură și plenară”.^[19] Pompiliu Constantinescu susținea că scriitorul posedă un grad înalt de imaginație eroică și de sensibilitate artistică, care-l face să pătrundă cu ușurință într-o lume arhaică și primitivă, având un suflet asemănător cu cel al unui rapsod anonim.^[16]

Intuiția vremurilor trecute apropie Zodia Cancerului de romanele Notre-Dame de Paris (1831) de Victor Hugo și Salammbô (1862) de Gustave Flaubert, dar puterea de evocare de un pitoresc intens și mireasma poetică a reconstituirii istorice sunt superioare în scrierea sadoveniană.^{[12]:pp. 291–292} Al.A. Philippide considera că Zodia Cancerului este „un roman istoric amplu, bine construit, de un suflu epic demn de cei mai mari romancieri istorici ai lumii, Sienkiewicz, Victor Hugo, Flaubert”,^{[12]:p. 294} în timp ce Eugen Lovinescu afirma că acest roman sadovenian poate fi considerat „o adevărată creație epică învăluită, firește, într-un lirism legitim”.^[20]

Romanul istoric are foarte puțină materie epică (după cum constata George Călinescu), fiind evidențiate impresiile călătorului străin despre un teritoriu necunoscut, sălbatic și puțin populat, în care oamenii trăiesc mai aproape de natură ca oriunde altundeva. „Moldova e o Americă virgină ca aceea din Athala de Chauteaubriand”, conchide criticul.^{[21]:p. 223} Dincolo de a fi un simplu roman istoric, Zodia Cancerului este considerat a fi o descriere vastă a Moldovei în stil rousseauian și rabelaisian,^[18] scriitorul descriind, potrivit criticului Nicolae Manolescu, „o Moldovă sadoveniană, cu obiceiurile și religia ei, cu o, în fine, istorie proprie, structuri și instituții politice, războaie și domnitori”.^[15]

Inspirația poetică a lui Sadoveanu reînvie o epocă întreagă și figuri legendare.^{[22]:p. 86} Descrierea Moldovei prin intermediul unui călător străin dintr-o țară occidentală (abatele Paul de Marenne provenit din Franța Regelui Soare) este considerată de Perpessicius drept o alegere inspirată, determinând o comparație între starea de dezvoltare social-politică a țărilor occidentale (cunoscută din romanele de aventuri ale lui Alexandre Dumas) și starea de înapoiere a țărilor orientale. Criticul sus-menționat evidențiază prezența umorului în scrierea sadoveniană,^{[23]:p. 267} care contribuie la obținerea unei perspective mai blânde asupra stării social-economice a Moldovei, contracarând drama înapoierii țării prin descrierea bucuriei de viață a oamenilor. Mai multe momente din timpul călătoriei prin Moldova a abatelui Paul de Marenne, precum prânzul sardanapalic de la șătrarul Lăzărel Griga, sunt impregnate de un umor sănătos.^{[23]:p. 268}

Romanul poate fi considerat astfel un jurnal de călătorie, scris la persoana a III-a, ce prezintă o perspectivă inedită și neutră asupra unor evenimente istorice, conținând o serie de meditații grave cu privire la decăderea socială, economică și politică a unei țări prezentate ca un corn al abundenței.^[15] Fără a omite importanța factorilor externi în căderea țării în barbarie, Sadoveanu accentuează vina conducătorilor autohtoni lacomi și cruzi care-și jefuiesc propria țară și-și sărăcesc proprii supuși.^[15]

Romanul Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a fost tradus în mai multe limbi străine:

• slovacă (V znameni Raka, Slovenský spisovateľ, Bratislava, Cehoslovacia, 1960; traducere de Jindra Hušková;^[24] reeditată în 1983 (în vol. Vlčí ostrov)^[25] și 1985 (în vol. Vlčí ostrov)^[26]),
• engleză (Under the sign of the crab, Editura Meridiane, București, 1963),^[27]
• franceză (Le signe du Cancer, Éditions Meridiane, București, 1963; traducere de Aurel George Boeșteanu;^[27] reeditată în 1981),^[28]
• spaniolă (El Zodiaco del Cancer o en tiempos del Principe reinante Duca, Editura Meridiane, București, 1963; traducere de Alexandru Popescu-Telega),^[29]
• germană (Im Zeichen des Krebes, Verlag der Nation, Berlinul de Est, Editura Meridiane, București, 1968; traducere de Thea Constantinidis;^[30] reeditată în 1972 de Verlag der Nation din Berlinul de Est și Editura Kriterion din București^[31]) și
• bulgară (Зодия рак или времето на княз Дука, în vol. Избрани творби (III), Narodna kultura, Sofia, 1980; traducere de Spaska Kanurkova).^[32]

Romanul a fost dramatizat de Valeria Sadoveanu și Constantin Mitru pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind realizat în 1967 un spectacol de teatru radiofonic în regia artistică a lui Constantin Moruzan. Spectacolul a avut următoarea distribuție: George Calboreanu, Fory Etterle, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Octavian Cotescu, Corado Negreanu ș.a. Reprezentația teatrală a avut șase episoade, ce au fost difuzate în premieră în perioada 14-19 mai 1967.^[33]

• George Călinescu, „M. Sadoveanu: Zodia Cancerului”, în Viața literară, anul IV, nr. 118, 1929, reprodus în Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.
• Pompiliu Constantinescu, „Mihail Sadoveanu: «Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă»”, în Vremea, anul III, nr. 109, 1930.
• Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 2 (I–Z), Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 344–358. ISBN: 978-973-88947-7-8
• Nicolae Manolescu, „Cronica literară: Un roman sadovenian [Zodia Cancerului]”, în România literară, anul VIII, nr. 21, joi 22 mai 1975, p. 9.
• Perpessicius, „Mihail Sadoveanu: Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman”, în Mențiuni critice, vol. III, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936, pp. 128–134.
• Cezar Petrescu, „Mihail Sadoveanu și «Zodia Cancerului»”, în Curentul, nr. 653, 1929, reprodus în vol. Evocări și aspecte literare, Ed. „Facla”, Timișoara, 1974.
• Alexandru A. Philippide, „Cronica literară. Un evocator al naturii și al trecutului”, în Viața Romînească, București, anul XXII, nr. 6, iunie 1930, pp. 289–294. Reprodus în Considerații confortabile, vol. II, Ed. „Eminescu”, București, 1972.
• Mihail Popescu, „M. Sadoveanu: «Zodia Cancerului»”, în Convorbiri literare, anul LXIII, nr. 1, ianuarie 1930.

v • d • m Mihail Sadoveanu (1880-1961) Romane Șoimii (1904) Neamul Șoimăreștilor (1915) Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929) Baltagul (1930) Depărtări (1931) Măria Sa, puiul pădurii (1930) Nunta domniței Ruxandra (1932) Creanga de aur (1933) Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) Nopțile de Sânziene (1934) Frații Jderi Ucenicia lui Ionuț (1935) Izvorul Alb (1936) Oamenii Măriei-Sale (1942) Divanul persian (1940) Nada Florilor (1950) Nicoară Potcoavă (1952) Nuvele Floare ofilită (1905) Însemnările lui Neculai Manea (1906) Bordeenii (1912) Povestiri Țara de dincolo de negură (1926) Hanu-Ancuței (1928) Împărăția apelor (1928) Ecranizări Mitrea Cocor (1952) Neamul Șoimăreștilor (1965) Baltagul (1969) Frații Jderi (1974) Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) Vacanță tragică (1979) Dumbrava minunată (1980) Ochi de urs (1983) Noiembrie, ultimul bal (1989) Vezi și Literatură proletcultistă Romanul istoric sadovenian Casa memorială din Fălticeni Casa memorială din Iași