Pelican

Pentru alte sensuri, vedeți Pelican (dezambiguizare).
Pelican
Fosilă: Eocen târziu–recent, 36–0 mln. ani în urmă [1]
Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Pelecaniformes
Familie: Pelecanidae
Rafinesque, 1815
Gen: Pelecanus
Linnaeus, 1758
Specia tip
Pelecanus onocrotalus
Linnaeus, 1758
Specii

8, vezi în tezt

Modifică text Consultați documentația formatului

Pelicanul (Pelecanus) face parte din familia păsărilor mari de apă Pelecanidae. Ele se caracterizează printr-un cioc lung și o pungă mare la gât, utilizată pentru prinderea prăzii și scurgerea apei din conținutul adunat înainte de înghițire. Au un penaj predominant palid, cu excepția pelicanilor bruni și peruvieni. Ciocul, pungile și pielea facială goală ale tuturor pelicanilor devin viu colorate înainte de sezonul de reproducere.

Taxonomie și sistematică

[modificare | modificare sursă]

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Numele provine din greaca veche pelekan (πελεκάν),[2] care este el însuși derivat din cuvântul pelekys (πέλεκυς) care înseamnă „topor”.[3] În epoca clasică, cuvântul a fost aplicat atât pelicanului, cât și ciocănitoarei.[4]

Genul Pelecanus a fost descris oficial pentru prima dată de Carl Linnaeus în cea de-a 10-a ediție din 1758 a Systema Naturae. El a descris caracteristicile distinctive ca fiind un cioc drept cu cârlig la vârf, nări liniare, o față goală și picioare complet palmate. Această definiție timpurie includea fregatele, cormoranii și sulidele, precum și pelicanii.[5]

Taxonomie

[modificare | modificare sursă]

Familia Pelecanidae a fost introdusă (sub numele de Pelicanea) de către polimatul francez Constantine Samuel Rafinesque în 1815.[6][7] Pelicanii dau numele Pelecaniformes, un ordin care are o istorie taxonomică variată. Păsările de mare, anhingidele, cormoranii, corbii de mare și fregatele, toate membre tradiționale ale ordinului, au fost reclasificate între timp: păsările de mare în propriul lor ordin, Phaethontiformes, iar restul în Suliformes. În locul lor, stârcii, ibișii, lopătarii au fost transferați în Pelecaniformes.[8] Dovezile moleculare sugerează că pasărea sabot și Scopus umbretta formează un grup soră cu pelicanii,[9] deși există unele îndoieli cu privire la relațiile exacte dintre cele trei linii.[10]

Cea mai veche înregistrare cunoscută a pelicanilor este o tibie dreaptă foarte asemănătoare cu cele ale speciilor moderne din Formațiunea Birket Qarun din Wadi El Hitan din Egipt, datând de la sfârșitul Eocenului (Priabonian), aparținând genului Eopelecanus.[1]

 
Relații evolutive între speciile existente pe baza Kennedy et al. (2013).[11]

Suliformes

Pelecaniformes

Stârci (Ardeidae)

Ibiși și lopătari (Threskiornithidae)

Pelicani (Pelecanus)

Cladogramă bazată pe Hackett et al. (2008).[8]

Specii existente

[modificare | modificare sursă]

Cele opt specii de pelicani vii au fost împărțite în mod tradițional în două grupuri, unul cuprinzând patru specii care cuibăresc la sol, cu un penaj al adultului în principal alb și unul cuprinzând patru specii cu penaj gri sau maro, care cuibăresc de preferință fie în copaci fie pe stâncile marine. Pelicanii bruni și pelicanii peruani, considerați anterior conspecifici,[12] sunt uneori separați de ceilalți prin plasarea în subgenul Leptopelecanus,[13] dar, de fapt, specii cu ambele tipuri de aspect și comportament de cuibărit se găsesc în ambele.

Specii existente Pelecanus
Denumire comună și binomială[14] Imagine Descriere Status
Pelican alb american
Pelecanus erythrorhynchos
Gmelin, 1789
Lungimea 1,3-1,8 m, anvergura aripilor 2,44-2,9 m, greutatea 5-9 kg.[15] Penajul este aproape în întregime alb, cu excepția remigelor primare și secundare negre vizibile doar în zbor. Monotipic. Se reproduce în interiorul Canadei și al Statelor Unite, iernează în sudul Statelor Unite, Mexic și America Centrală.[16][17] Statut: preocupare redusă.[16]
Pelican brun
Pelecanus occidentalis
Linnaeus, 1766
Lungime până la 1,4 m, anvergura aripilor 2-2,3 m, greutate 3,6-4,5 kg.[18] Cel mai mic pelican; se distinge prin penajul maro; se hrănește scufundându-se.[19] Cinci subspecii. Distribuția de coastă se întinde din America de Nord și Caraibe până în nordul Americii de Sud și Galapagos.[20] Statut: preocupare minimă.[21]
Pelican peruvian
Pelecanus thagus
Molina, 1782
Lungime până la 1,52 m, anvergura aripilor 2,48 m,[22] greutate medie 7 kg.[23] De culoare închisă, cu o dungă albă de la creștet în jos pe părțile laterale ale gâtului. Monotipic. Coasta Pacificului din America de Sud, din Ecuador și Peru până în sudul statului Chile.[20] Statut: aproape amenințat.[24]
Pelican comun
Pelecanus onocrotalus
Linnaeus, 1758
Lungime 1,40-1,75 m, anvergură 2,45-2,95 m, greutate 10-11 kg.[25][26] Penaj alb, cu pete faciale și picioare roz. Monotipic. Distribuție dispersată din estul Mării Mediterane spre est până în Indochina și Peninsula Malay și spre sud până în Africa de Sud.[20] Statut: preocupare redusă.[27]
Pelican australian
Pelecanus conspicillatus
Temminck, 1824
Lungimea 1,60-1,90 m, anvergura aripilor 2,3-2,5 m, greutatea 4-8,2 kg.[28] Predomină albul cu negru de-a lungul primarelor și un cioc foarte mare, roz pal. Monotipic. Australia și Noua Guinee; rătăcitor în Noua Zeelandă, Insulele Solomon, Arhipelagul Bismarck, Fiji.[20] Statut: preocupare redusă.[29]
Pelican cu spate roz
Pelecanus rufescens
Gmelin, 1789
Lungimea 1,25-1,32 m, anvergura aripilor 2,65-2,9 m,[30] greutatea 3,9-7 kg.[31] Penaj gri și alb, ocazional rozaliu pe spate, cu mandibula superioară galbenă și punga gri.[30] Monotipic. Africa, Seychelles și sud-vestul Arabiei;[20] dispărut în Madagascar.[32] Statut: preocupare minimă.[33]
Pelican creț
Pelecanus crispus
Bruch, 1832
Lungime 1,60-1,80 m anvergura aripilor 2,70-3,20 m, greutate 10-12 kg.[25][26] Cel mai mare pelican; se deosebește de pelicanul comun prin penele crețe de la ceafă, picioarele gri și penajul alb-cenușiu.[30] Monotipic. Din sud-estul Europei până în India și China.[20] Statut: aproape amenințată.[34]
Pelican pătat
Pelecanus philippensis
Gmelin, 1789
Lungimea 1,27-1,52 m, anvergura aripilor 2,5 m, greutatea c. 5 kg.[35] În principal gri-alb pe tot corpul, cu o creastă cenușie pe gât în sezonul de împerechere, crupa rozalie și o pungă pătată pe cioc.[35] .[35] Monotipic. Asia de Sud, din sudul Pakistanului, prin India, la est de Indonezia;[20] dispărut în Filipine și posibil în estul Chinei.[35] Statut: aproape amenințat.[36]

În România trăiesc în Delta Dunării, singurul loc din țară în care clocesc, două specii de pelicani :

reprezentând 2-3 colonii de pelicani cu efective de maximum 2 000-3 000 de indivizi.

În Bugeacul ucrainean, și limanul Covurlui adăpostește o colonie clocitoare de câtva sute de pelicani creți.

Specii dispărute

[modificare | modificare sursă]

Mai jos este o listă de specii dispărute de pelicani: [37]

Comportament

[modificare | modificare sursă]

Pelicanul, excelent zburător și bun înotător, are un corp îndesat, un cioc lung, cu o pungă de o culoare de galben cu nuanțe de portocaliu sub el, ce se poate dilata. Pelicanii nu se pot scufunda, dar pescuiesc împreună, încercuind peștii sau broaștele și aruncându-și simultan capetele în apă cu ciocurile larg deschise, la adâncime mică. Se folosesc atunci de pungile lor ca de o plasă. Se hrănesc mai ales cu pești bolnavi sau izolați în bălți pe cale de desecare, fiind considerați ca adevărați „sanitari piscicoli”. În caz de penurie de pește, li se poate întâmpla să atace cuiburile altor păsări sau mai adesea depozitele de gunoaie omenești. Fiind păsări migratoare, sosesc în România între martie și mai, apoi pleacă în septembrie-octombrie, spre Delta Nilului, regiunea Golfului Persic sau coastele Asiei.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b El Adli, Joseph J.; Wilson Mantilla, Jeffrey A.; Antar, Mohammed Sameh M.; Gingerich, Philip D. (). „The earliest recorded fossil pelican, recovered from the late Eocene of Wadi Al-Hitan, Egypt”. Journal of Vertebrate Paleontology. 41 (1): e1903910. Bibcode:2021JVPal..41E3910E. doi:10.1080/02724634.2021.1903910. ISSN 0272-4634. 
  2. ^ Jobling, James A. (). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. London, United Kingdom: Christopher Helm. p. 296. ISBN 978-1-4081-2501-4. 
  3. ^ Partridge, Eric (). Origins: a Short Etymological Dictionary of Modern English. New York, New York: Greenwich House. p. 479. ISBN 0-517-414252. 
  4. ^ Simpson, J.; Weiner, E., ed. (). „Pelican”. Oxford English Dictionary (ed. 2nd). Oxford, United Kingdom: Clarendon Press. p. 1299. ISBN 0-19-861186-2. 
  5. ^ Linnaeus, C. (). Systema Naturae per Regna Tria Naturae Editio Decima (în latină). 1. Stockholm: Lars Salvius. pp. 132–34. Rostrum edentulum, rectum: apice adunco, unguiculato. Nares lineares. Facies nuda. Pedes digitís omnibus palmatis. 
  6. ^ Rafinesque, Constantine Samuel (). Analyse de la nature ou, Tableau de l'univers et des corps organisés (în franceză). 1815. Palermo: Self-published. p. 72. 
  7. ^ Bock, Walter J. (). History and Nomenclature of Avian Family-Group Names. Bulletin of the American Museum of Natural History. 222. New York: American Museum of Natural History. pp. 131, 252. 
  8. ^ a b Hackett, S.J.; Kimball, R.T.; Reddy, S.; Bowie, R.C.K.; Braun, E.L.; Braun, M.J.; Chojnowski, J.L.; Cox, W.A.; Han, K.-L.; Harshman, J.; Huddleston, C.J.; Marks, B.D.; Miglia, K.J.; Moore, W.A.; Sheldon, F.H.; Steadman, D.W.; Witt, C.C.; Yuri, T. (). „A Phylogenomic Study of Birds Reveals Their Evolutionary History”. Science. 320 (5884): 1763–68. Bibcode:2008Sci...320.1763H. doi:10.1126/science.1157704. PMID 18583609. 
  9. ^ Smith, N.D. (). Desalle, Robert, ed. „Phylogenetic Analysis of Pelecaniformes (Aves) Based on Osteological Data: Implications for Waterbird Phylogeny and Fossil Calibration Studies”. PLOS ONE. 5 (10): e13354. Bibcode:2010PLoSO...513354S. doi:10.1371/journal.pone.0013354 Accesibil gratuit. PMC 2954798 Accesibil gratuit. PMID 20976229. 
  10. ^ Mayr, G. (). „Avian higher-level phylogeny: Well-supported clades and what we can learn from a phylogenetic analysis of 2954 morphological characters”. Journal of Zoological Systematics and Evolutionary Research. 46: 63–72. doi:10.1111/j.1439-0469.2007.00433.x Accesibil gratuit. 
  11. ^ Kennedy, Martyn; Taylor, Scott A.; Nádvorník, Petr; Spencer, Hamish G. (). „The phylogenetic relationships of the extant pelicans inferred from DNA sequence data” (PDF). Molecular Phylogenetics and Evolution. 66 (1): 215–22. Bibcode:2013MolPE..66..215K. doi:10.1016/j.ympev.2012.09.034. PMID 23059726. 
  12. ^ Nelson, J. Bryan; Schreiber, Elizabeth Anne; Schreiber, Ralph W. (). „Pelicans”. În Perrins, Christopher. Firefly Encyclopedia of Birds. Richmond Hill, Ontario: Firefly Books. pp. 78–81. ISBN 1-55297-777-3. 
  13. ^ Handbook of Australian, New Zealand and Antarctic Birds. Volume 1, Ratites to Ducks. Marchant, S.; Higgins, P.J. (Coordinators). Melbourne, Victoria: Oxford University Press. . pp. 737–38. ISBN 0-19-553068-3. 
  14. ^ „Zoological Nomenclature Resource: Pelecaniformes (Version 2.003)”. zoonomen.net. . Accesat în . 
  15. ^ Nellis, David W. (). Common Coastal Birds of Florida & the Caribbean. Sarasota, Florida: Pineapple Press. p. 11. ISBN 1-56164-191-X. Accesat în . 
  16. ^ a b BirdLife International (). „Pelecanus erythrorhynchos”. IUCN Red List of Threatened Species. 2016: e.T22697611A93624242. doi:10.2305/IUCN.UK.2016-3.RLTS.T22697611A93624242.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  17. ^ Elliott (1992), p. 310
  18. ^ „Brown Pelican” (PDF). Endangered Species Program information sheet. US Fish & Wildlife Service. noiembrie 2009. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  19. ^ Ridgely, Robert S.; Gwynne, John A. (). A Guide to the Birds of Panama: With Costa Rica, Nicaragua, and Honduras. Princeton, New Jersey: Princeton University Press. p. 63. ISBN 0691025126. Accesat în . 
  20. ^ a b c d e f g Sibley, Charles Gald; Monroe, Burt Leavelle (). Distribution and Taxonomy of Birds of the World. Yale University Press. pp. 314–15. ISBN 0300049692. Accesat în . 
  21. ^ BirdLife International (). „Pelecanus occidentalis”. IUCN Red List of Threatened Species. 2018: e.T22733989A132663224. doi:10.2305/IUCN.UK.2018-2.RLTS.T22733989A132663224.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  22. ^ Chester, Sharon R. (). A Wildlife Guide to Chile: Continental Chile, Chilean Antarctica, Easter Island, Juan Fernández Archipelago. Princeton, New Jersey: Princeton University Press. pp. 174–75. ISBN 978-0691129761. Accesat în . 
  23. ^ Austermühle, Stefan (). „Peruvian Pelican”. Mundo Azul. Arhivat din original la . Accesat în . 
  24. ^ BirdLife International (). „Pelecanus thagus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2018: e.T22697619A132596827. doi:10.2305/IUCN.UK.2018-2.RLTS.T22697619A132596827.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  25. ^ a b Snow, David; Perrins, Christopher M, ed. (). The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes). Oxford, United Kingdom: Oxford University Press. pp. 93–98. ISBN 0-19-854099-X. 
  26. ^ a b Mullarney, Killian; Svensson, Lars; Zetterström, Dan; Grant, Peter (). Collins Bird Guide. Collins. p. 76. ISBN 0-00-219728-6. 
  27. ^ BirdLife International (). „Pelecanus onocrotalus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2018: e.T22697590A132595920. doi:10.2305/IUCN.UK.2018-2.RLTS.T22697590A132595920.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  28. ^ „Australian Pelican”. Unique Australian Animals. ianuarie 2000. Accesat în . 
  29. ^ BirdLife International (). „Pelecanus conspicillatus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2016: e.T22697608A93623945. doi:10.2305/IUCN.UK.2016-3.RLTS.T22697608A93623945.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  30. ^ a b c Beaman, Mark; Madge, Steve (). The Handbook of Bird Identification: For Europe and the Western Palearctic. London, United Kingdom: A&C Black. pp. 83–85. ISBN 978-1408134948. Accesat în . 
  31. ^ Elliott (1992), p. 309
  32. ^ Langrand, Olivier (). Guide to the Birds of Madagascar. New Haven, Connecticut: Yale University Press. p. 96. ISBN 0300043104. Accesat în . 
  33. ^ BirdLife International (). „Pelecanus rufescens”. IUCN Red List of Threatened Species. 2017: e.T22697595A111822418. doi:10.2305/IUCN.UK.2017-1.RLTS.T22697595A111822418.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  34. ^ BirdLife International (). „Pelecanus crispus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2017: e.T22697599A119401118. doi:10.2305/IUCN.UK.2017-3.RLTS.T22697599A119401118.en Accesibil gratuit. 
  35. ^ a b c d Brazil, Mark (). Birds of East Asia. London, United Kingdom: A&C Black. p. 110. ISBN 978-0713670400. Accesat în . 
  36. ^ BirdLife International (). „Pelecanus philippensis”. IUCN Red List of Threatened Species. 2017: e.T22697604A117970266. doi:10.2305/IUCN.UK.2017-3.RLTS.T22697604A117970266.en Accesibil gratuit. Accesat în . 
  37. ^ Rich, P.V.; van Tets, J. (). „The Fossil Pelicans of Australia”. Records of the South Australian Museum (Adelaide). 18 (12): 235–64. 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Elliott, Andrew (). „Family Pelecanidae (Pelicans)”. În del Hoyo, Josep; Elliott, Andrew; Sargatal, Jordi. Handbook of the Birds of the World, Volume 1: Ostrich to Ducks. Barcelona: Lynx Edicions. pp. 290–311. ISBN 978-84-87334-10-8. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]


v • d • m
Păsări
Anatomie
Anatomie  · Schelet  · Zborul  · Ou  · Pene  · Cioc  · Ficat  · Pancreas
 Protonotaria citrea
Evoluție și dispariție
Comportament
Liste
Clasificare
Principalele ordine actuale
Științe legate de păsări
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pelican&oldid=16500279