Zorba Grecul (roman)

Pentru alte sensuri, vezi Zorba Grecul (dezambiguizare).

Zorba Grecul
Ediția princeps din 1946.
Informații generale
Autor	Nikos Kazantzakis
Gen	roman picaresc roman existențialist
Ediția originală
Titlu original	Βίος και Πολιτεία του Αλέξη Ζορμπά (Vios kai Politeia tou Alexi Zormpa)
Limba	neogreacă
Editură	Editura Dimitrakos din Atena
Țara primei apariții	Grecia
Data primei apariții	1946
Format original	Tipăritură
ISBN	978-960-7948-13-7
OCLC	35223018
Ediția în limba română
Traducător	Marcel Aderca
Editură	Editura pentru Literatură Universală din București
Data apariției	1969
Număr de pagini	328
Modifică date / text

Zorba Grecul, cunoscut și sub titlurile Alexis Zorba și Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas, (în greacă Βίος και Πολιτεία του Αλέξη Ζορμπά, transliterat: Vios kai Politeia tou Alexi Zormpa, în traducere ad-literam Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas) este un roman picaresc^[1] și existențialist scris de autorul cretan Nikos Kazantzakis în anii 1941–1943 pe insula Eghina și publicat pentru prima oară în 1946 de Editura Dimitrakos din Atena.^[1]

Romanul descrie relația specială de prietenie care se formează între un tânăr intelectual grec, care încearcă să scape de viața sa monotonă și plictisitoare prin luarea în exploatare a unei mine de cărbune, și un miner bătrân și exuberant pe nume Alexis Zorbas.^[1] Acțiunea sa este inspirată din propriile experiențe de viață ale autorului, care a exploatat în 1917, alături de bătrânul miner Gheorghios Zorbas, o mină de lignit în Peloponez.^[2] Cei doi au fost prieteni, continuând să corespondeze până la moartea lui Zorbas în 1941.^[3] Naratorul și Zorbas reprezintă două stiluri diferite de viață: un stil de viață intelectual (bazat pe rațiune și pe introspecții sufletești) și un stil de viață material (bazat pe instinct și pe experiență).^[1][4]

Apariția romanului a trecut aproape neobservată în Grecia,^[5] dar versiunea tradusă în limba franceză ce a apărut în 1947 la Paris^[6][7] a devenit foarte populară, determinând numeroase solicitări de traducere și publicare din partea editurilor din mai multe țări străine,^[8] spre marea mirare a autorului.^[9]

Romanul Zorba Grecul a fost adaptat în 1964 într-un film omonim de succes regizat de Michael Cacoyannis (Mihalis Kakoyannis),^[10] cu Anthony Quinn și Alan Bates în rolurile principale, iar în 1968 într-un musical intitulat Zorba.^[11] Filmul lui Cacoyannis și „Dansul lui Zorba” (compus de Mikis Theodorakis) au făcut ca romanul lui Kazantzakis să devină una dintre cele mai populare opere literare grecești ale secolului al XX-lea, iar personajul Zorbas un simbol al Greciei și al spiritului grecesc.^[12][13]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Aflat într-o cafenea din portul Pireu chiar înainte de sosirea zorilor, naratorul, un tânăr intelectual grec, rememorează o întâmplare petrecută cu un an mai înainte în același loc. Prietenul său, Stavridakis,^[14] pleca în Caucaz pentru a-i ajuta pe grecii pontici (cunoscuți în acea regiune sub numele de greci caucazieni) care erau persecutați, adresându-i-se naratorului, ce-l însoțise în port, cu apelativul ironic de „șoarece de bibliotecă”.^[1] Dornic să-și învingă propria slăbiciune și să cunoască viața, tânărul intelectual a decis să plece în insula Creta pentru a redeschide o mină de lignit dezafectată și a trăi timp de câteva luni laolaltă cu oamenii simpli și muncitori, departe de lumea cărților.^[1]

Chiar înainte de plecare, el este abordat de Alexis Zorbas,^[15] un bărbat necunoscut de vreo 65 de ani, care îi cere să-l ia cu el pe post de șef de echipă.^[1][16] Necunoscutul pretinde că știe mai multe meserii, inclusiv pe cea de miner, și-l impresionează pe narator prin caracterul său hotărât și prin pofta sa de viață. Zorbas își povestește viața pe vaporul care-i duce spre Creta, făcând mai multe observații pline de culoare cu privire la natura omului;^[17] în opinia sa, libertatea reprezintă puterea omului de a se elibera de aspectele materiale ale vieții și de a se dedica doar bucuriilor sufletești.^[18]

La sosirea pe insulă, ei resping ospitalitatea lui moș Anagnostis și a lui Kondomanolios, proprietarul cafenelei locale, și sunt găzduiți la hanul lui madame Hortense, care era alcătuit din câteva cabine de baie vechi, lipite unele de altele.^[1] Naratorul își petrece duminica plimbându-se pe malul mării, admirând peisajul cretan care îi amintește de „o proză de bună calitate: bine lucrat, sobru, lipsit de înflorituri inutile, viguros și reținut”^[19] și citind din Divina Comedie a lui Dante. Reveniți la han pentru cină, cei doi tovarăși o invită pe madame Hortense la masa lor, dându-i ocazia să vorbească despre trecutul ei de curtezană. Zorbas o alintă cu numele de „Bubulina” (inspirat de eroina greacă) și o seduce după ce-i cântă la santuri.^[1]

A doua zi, mina se deschide și începe lucrul. Zorbas își ia munca în serios și preia răspunderea exploatării.^[1] El lucrează destul de des ore îndelungate și cere să nu fie întrerupt în timpul lucrului. Naratorul, care are idealuri socialiste, încearcă să-i cunoască pe muncitori și să fraternizeze cu ei, dar Zorbas îl avertizează să păstreze distanța: „Omul e-o brută! O mare brută. (...) Ești rău cu el: te respectă și-ți știe de frică. Ești bun cu el: îți scoate ochii”.^[20] Cei doi poartă în fiecare seară mai multe conversații lungi despre o varietate de subiecte, de la viață la religie, despre trecutul lor și despre modul în care au ajuns să fie ceea ce sunt acum, iar naratorul învață de la Zorbas multe lucruri despre viața omului (pe care nu le-ar fi aflat niciodată din cărți), ce-i dezvăluie diferența între lumea materială și lumea intelectuală.^[1] Cu toate acestea, el nu se desprinde complet de lumea cărților și lucrează la un manuscris despre viața și învățăturile lui Buddha; în acest timp, devine obsedat de o văduvă frumoasă și provocatoare, pe care o râvnesc toți localnicii, dar nu este capabil să acționeze potrivit propriei dorințe.^[1]

Filoanele sărace de lignit și prăbușirea unor galerii fac ineficientă exploatarea, iar cei doi se gândesc să arendeze o pădure montană de pini ce aparținea mănăstirii din vecinătate și să coboare buștenii printr-un funicular.^[1] Zorbas pleacă la Candia pentru a cumpăra materialul necesar, zăbovind acolo o perioadă mai lungă. Naratorul o consolează în acest timp pe Bubulina, spunându-i că bătrânul ei amant vrea să o ceară în căsătorie și s-a dus să comande haine de nuntă.^[21] Zorbas sosește în sat în Săptămâna Patimilor, arendează pădurea și începe să lucreze la instalarea stâlpilor și cablului pentru coborârea buștenilor. Zilele ulterioare Paștelui sunt marcate de două tragedii: tânăra văduvă, pe care o râvneau toți bărbații satului și cu care naratorul petrecuse o noapte de amor, este decapitată public, iar madame Hortense moare după câteva zile de suferință, în urma unei febre galopante.^[1]

Experimentul ingineresc conceput de Zorbas eșuează, iar instalația de transport a buștenilor se prăbușește.^[1] Naratorul reușește să-și depășească principalul demon interior (acel „nu interior”, pe care îl echivalează cu „vidul”, dar și cu Buddha) și își recapătă pofta de viață ca urmare a experiențelor prin care trece alături de Zorbas și de săteni.^[22] Epuizarea completă a capitalului îl determină să părăsească insula Creta și să plece în străinătate; el află chiar în ziua plecării că vechiul său prieten Stavridakis murise de pneumonie la Tiflis, după ce-și îndeplinise misiunea asumată.^[3][23] Cei doi parteneri de afaceri se despart, continuând să-și scrie timp de câțiva ani, fără a se mai întâlni însă vreodată.^[3] Retras pe insula Eghina după un peregrinaj prin diferite locuri ale Europei, naratorul simte dorința irezistibilă de a relata întâmplările prin care trecuse alături de bătrânul miner și, împins de un presentiment funest, scrie timp de câteva săptămâni un manuscris în care încearcă să-i redea cât mai fidel imaginea.^[3][24] O scrisoare primită chiar în ziua încheierii scrierii îl anunță că Zorbas a murit la Skopje și că i-a lăsat santuri-ul ca amintire.^[3][22]

Romanul este împărțit într-un prolog și 26 de capitole, numerotate cu cifre romane (de la I la XXVI) și fără titluri.^[25]

• naratorul — un tânăr intelectual grec, pasionat de lectură, în vârstă de 35 de ani.^[20] Închiriază o mină de lignit în insula Creta, pentru a trăi o perioadă în mijlocul oamenilor simpli și a cunoaște astfel viața adevărată.^[1] Zorbas i se adresează cu apelativul „jupâne”. Ca efect al lecturilor budiste, a dobândit un caracter ascetic și trăiește în singurătate, fără bucurie și tristețe, gândind că viața este un lung vis; el se refugiază în lumea cărților de fiecare dată când viața încearcă să-l implice în bucuriile și necazurile ei.^[26]
• Alexis Zorbas/Alexis Zorba^[15] (în greacă Αλέξης Ζορμπάς) — o versiune ficționalizată a minerului Gheorghios Zorbas (Γιώργης Ζορμπάς, 1865–1941).^[3][27] Este un individ puternic, înalt și uscățiv, în vârstă de vreo 65 de ani,^[28] care pretinde că știe mai multe meserii.^[29] A luptat în Războiul Greco-Turc (1897) pentru eliberarea Cretei^[30] și apoi alături de Pavlos Melas împotriva comitagiilor bulgari din Macedonia,^[31] a călătorit prin mai multe locuri, fără a se stabili nicăieri. Figura sa de „lemn muncit și chinuit” îi produce naratorului o impresie asemănătoare cu cea pe care i-o va face câțiva ani mai târziu figura scriitorului Panait Istrati.^[32][33]
• madame Hortense (poreclită „Bubulina”) — o fostă cântăreață de cabaret franțuzoaică,^[1] care a cutreierat barurile de la Paris până la Beirut și Alexandria, s-a iubit cu pași și cu amirali și, după ce a îmbătrânit, s-a retras în Creta, unde a deschis un han și un mic magazin.^[34] Zorba o seduce și o transformă în amanta sa.^[1] Este descrisă de autor ca „o femeiușcă scurtă și bondoacă, durdulie, cu un păr decolorat, de culoarea inului”.^[35]
• văduva Surmelina — o femeie voinică și provocatoare^[1] pe care o râvnesc toți bărbații din sat.^[36] Este asasinată cu cruzime de Mavrandonis, care o învinuiește că l-ar fi împins pe Pavlis la sinucidere.^[1]
• Mavrandonis — mai-marele satului, proprietarul minei de lignit închiriate de narator.^[37] O decapitează public pe văduvă, învinuind-o pentru sinuciderea fiului său, Pavlis.^[1] Este descris de autor ca „un moșneag drept ca bradul, cu o figură aspră și concentrată, cu nasul coroiat, cu un aspect de mare boier”.^[37]
• Pavlis — fiul lui Mavrandonis, un tânăr bolnăvicios de 20 de ani^[38] îndrăgostit de văduva Surmelina. Se sinucide aruncându-se în mare, atunci când își dă seama că văduva nu-l dorește.^[1]
• moș Anagnostis — un bătrân hâtru din sat, ce a dus o viață liniștită și trăiește înconjurat de copii și nepoți; el consideră că odată ce omul nu mai poate face copii nu mai are niciun rost să trăiască.^[39]
• Kondomanolios — proprietarul cafenelei din sat (Cafeneaua-Măcelărie „Pudoarea”), „un bătrân voinic, bine conservat și sprinten”.^[40]
• Mimithos — nerodul satului, care lucrează cu ziua pe la diferite persoane.^[41][42]
• Zaharias — călugăr nebun de la mănăstirea din vecinătate; o incendiază la finalul cărții, considerând-o un lăcaș al sodomiei, apoi moare subit pe malul mării.^[43]
• Manolakas — pândarul satului, vărul lui Pavlis.^[38] Încearcă să o înjunghie pe văduvă, dar este oprit de Zorbas.^[1][44]
• Lola — prostituată din Candia, „drăguțică, brunetă, boită foc”, cu care Zorbas petrece timp de câteva zile în perioada deplasării la oraș pentru a cumpăra materialul necesar pentru construcția funicularului.^[45][46]

Romanul Zorba Grecul a fost scris de Kazantzakis pe insula Eghina (aflată la o oră și jumătate de portul Pireu)^[10] în perioada 1941–1943.^[47] Primul popas pe insulă al scriitorului avusese loc în iulie 1925, iar farmecul și liniștea locurilor l-a determinat să revină ulterior.^[5][48] A petrecut acolo iarna anilor 1930–1931, redactând un dicționar francez-grec, în colaborare cu Pandelis Prevelakis.^[49][50] După mai multe peregrinări prin străinătate, Kazantzakis a revenit în Grecia și a cumpărat la 15 iunie 1935 un teren pe insula Eghina, chiar pe malul mării, unde a construit până în aprilie 1937 o casă austeră din piatră pe care a numit-o „Cochilia”.^{[5][51][52][53]}

Scriitorul s-a retras pe insula Eghina după invadarea Greciei de către armatele germane la 6 aprilie 1941, lucrând neobosit la o nouă versiune în limba greacă a Divinei Comedii a lui Dante și începând să redacteze Zorba Grecul, romanul său de debut.^[5][54][55] Perioada ocupației germane a fost o perioadă de foamete, iar biograful și traducătorul Peter Bien a susținut că romanul a reprezentat încercarea autorului de a se adresa poporului său și de a se identifica cu condiția tragică a grecilor din acea vreme, putând fi interpretat atât ca o expunere filozofică, cât și ca o declarație politică.^[10]

Redactarea romanului a mers relativ ușor, iar în decembrie 1941 avea scrise deja 150 de pagini,^[55] dar procesul de creație a fost finalizat la 19 mai 1943.^[5][56] Scriitorul a scris deseori în pat, din dorința de a-și conserva energia, mai ales în perioada de foamete din iarna anului 1941 când au murit în Grecia peste o jumătate de milion de oameni.^[57] Povestea prieteniei dintre scriitorul narator și vagabondul Zorbas este folosită de autor pentru a-și prezenta filozofia sa de viață pe care o expusese deja în volumul de eseuri Asceza: exerciții spirituale (1927).^[58] Kazantzakis s-a folosit în elaborarea romanului de cunoștințele proprii cu privire la modul de viață din satele aflate pe insula Creta,^[1] pe care-l cunoștea încă din copilărie.^[59] Prologul apăruse anterior în nr. 11–12 (decembrie 1936 – ianuarie 1937) ale revistei literare Kritikes Selides [Pagini Cretane], pp. 290–292.^[60] Titlul romanului, Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas (în greacă Βίος και Πολιτεία του Αλέξη Ζορμπά), era inspirat de subtitlurile tipice ale sinaxarelor ortodoxe.^[61]

Kazantzakis își considera romanele un subprodus literar inferior literaturii filozofice, afirmând într-o scrisoare din anii 1950 că a scris romane în perioadele de relaxare când simțea nevoia să se detașeze de munca sa și să uite de problemele grave care-l preocupau în majoritatea timpului.^[62] Elaborarea lui Zorba Grecul l-a pus totuși pe scriitor la o grea încercare până când a reușit să închege într-o formă adecvată fizionomia unui erou modern.^[63]

Zorba Grecul a fost publicat în anul 1946 de editura Dimitrakos din Atena,^[10][57][64] trecând aproape neobservat.^[5] Versiunea în limba franceză, tradusă de Yvonne Gauthier, apare în anul următor la Éditions du Chêne din Paris,^[6][7] fiind dedicată de autor „À mon ami Jean Herbert” („Prietenului meu Jean Herbert”).^[65] Jean Herbert (1897–1980) era un orientalist, traducător și interpret francez, care a făcut parte din prima generație de interpreți pentru Organizația Națiunilor Unite.^[66] Herbert îl propusese pe Kazantzakis să preia conducerea unui proiect UNESCO pentru traducerea marilor opere ale umanității.^[67] Cartea a fost preluată pentru traducere și publicare de edituri din Anglia, SUA, Suedia și Cehoslovacia,^[8][64] spre marea mirare a scriitorului care i se confesa astfel în vara anului 1948 lui Prevalakis: „Zorbas triumfă la Paris [...] nu mai pricep nimic?! Până acum «l-au luat» englezii, americanii, suedezii și cehii. Un om de-a dreptul uluitor... călătorește și o duce bine chiar și după moarte. Zorbas continuă să trăiască în mine pentru că și el avea același Dumnezeu, pe Epafos.”^[9][68] În octombrie 1949 a apărut versiunea suedeză a romanului, în traducerea lui Börje Knös, prieten al autorului.^[8][69] În anii următori au apărut traduceri și în alte limbi străine: portugheză (1951),^[70] germană și engleză (1952),^[70] norvegiană (1953),^[71] spaniolă, daneză și finlandeză (1954),^[72] italiană și sârbo-croată (1955).^[72]

Zorba Grecul a obținut în iunie 1954, la Târgul Internațional de Carte de la Paris, Premiul pentru cea mai bună carte străină publicată în Franța,^[8] pe care autorul îl considera un „lucru deosebit de important din punct de vedere moral”.^[71][73] Acest premiu a adus numele lui Nikos Kazantzakis în atenția criticilor literari și a cititorilor din Grecia;^[71] versiunea revizuită de autor a lui Zorba Grecul a fost astfel reeditată de editurile Dimitrakos (1954), Difros (1955, 1957, 1959) și Eleni Kazantzakis (din 1964).^[74] „Pe lângă vitalul Zorbas, toți eroii literaturii moderne pălesc”, consemna revista americană Time.^[5]

Există numeroase elemente autobiografice în Zorba Grecul, fără ca naratorul să poată fi asimilat cu romancierul.^[75] Kazantzakis a introdus o mare parte din experiențele sale de viață în opera sa literară, dându-le un caracter mitic în stilul legendelor grecești antice.^[3] Romanul Zorba Grecul este inspirat, în principal, de viața lui Gheorghios Zorbas, prieten și asociat de afaceri al scriitorului,^[2][3][76] dar există și alte asemănări cu întâmplări reale petrecute în tinerețea lui Kazantzakis. Personajul titular și proiectul minier eșuat au la bază modele reale, dar autorul a schimbat doar numele eroului său și locul de desfășurare a acțiunii.^[77]

Scriitorul a întreprins în toamna anului 1914 și în anul 1915 un pelerinaj îndelungat la Muntele Athos, împreună cu poetul și dramaturgul Anghelos Sikelianos (1884–1951), în căutarea „conștiinței pământului și a neamului”.^[78][79] Acolo a citit Evangheliile, Divina Comedie a lui Dante Alighieri și texte budiste și a visat să fondeze o nouă religie.^[78] La Muntele Athos l-a cunoscut pe minerul Gheorghios Zorbas (1865–1941), un om simplu și idealist ce se hotărâse să devină călugăr.^[2] Cei doi bărbați au devenit buni prieteni, în ciuda diferenței de vârstă dintre ei, iar Zorbas l-a convins pe Kazantzakis să se asocieze pentru exploatarea unei mine de lignit la Prastova, un cătun de la marginea satului Stoupa Messinia, aflat pe țărmul golfului Messinia în sudul peninsulei Peloponez.^{[2][3][5][80]} Aventura, care va forma mai târziu subiectul romanului Zorba Grecul, a durat aproximativ un an (1916–1917).^[3][57] Locurile unde cei doi bărbați au trăit împreună un an au rămas fixate adânc în memoria localnicilor.^[2] Potrivit celei de-a doua soții a scriitorului, Eleni Samiou Kazantzakis, „bătrânii din Mani își mai aminteau de Kazantzakis și mi-au arătat cu mândrie baraca lor, acum părăginită, și peștera unde Nikos se refugia ca să poată citi sau scrie”.^[2][81] Țăranii manioți îl priveau cu un amestec de respect și teamă pe Kazantzakis, iar faptul că-l vedeau citind în cursul plimbărilor sale îi făcea să creadă că scriitorul consultă o carte de vrăjitorie.^[82]

Exploatarea a fost falimentară, iar cei doi bărbați s-au despărțit în septembrie 1917.^[2] Zorbas s-a îndreptat către Halkidiki și apoi în Serbia, iar Kazantzakis a plecat în Elveția, unde a fost găzduit timp de aproape un an de prietenul său cretan Yannis Stavridakis (1891–1919), un tânăr aristocrat cretan cu o vastă cultură ce fusese numit în 1917 în funcția de consul general al Greciei la Zürich.^[2][83][84] Temporar, prin 1918, Kazantzakis a condus afacerile consulatului în calitate de supleant al consulului general, deoarece Stavridakis era bolnav și a călătorit în Grecia și apoi la Paris.^[85] Legătura dintre Zorbas și Kazantzakis nu s-a întrerupt în această perioadă, iar fostul miner i-a mai adresat câteva scrisori „pline de pitoresc” fostului său asociat de afaceri.^[2]

Prim-ministrul Eleftherios Venizelos l-a numit pe scriitor la 8 mai 1919 în funcția de director general în Ministerul Asistenței Publice.^[2][86] Kazantzakis a condus, în această calitate, o misiune de repatriere a celor 150.000 de greci din Caucaz ce erau persecutați de bolșevici ca urmare a faptului că au sprijinit Armata Albă în Războiul Civil din Rusia;^[2][80] el a plecat în Caucaz în iulie 1919, fiind însoțit de o echipă din care mai făceau parte Yannis Stavridakis și Gheorghios Zorbas, acesta din urmă fiind numit atașat militar.^[2] „Știa Kazantzakis ce făcea luându-l și pe Zorbas. Numai el putea să-i scoată pe membrii delegației din greutățile pe care le aveau de întâmpinat”, a susținut mulți ani mai târziu fiul lui Zorbas, Manolis.^[2] Stavridakis a murit de pneumonie la Tiflis în 1919,^[83][87] iar ceilalți doi și-au pierdut posturile odată cu înfrângerea lui Venizelos în alegerile din 20 noiembrie 1920.^[5][80] Moartea lui Stavridakis l-a îndurerat profund pe Kazantzakis care își amintea, într-o scrisoare scrisă poetului și romancierului Thrasos Kastanakis la Paris în 5 aprilie 1948, că „am luat-o spre munții Macedoniei și am început să plâng de îndată ce am rămas singur”, iar în aceeași noapte a visat că prietenul său era viu și că se plimbau, râdeau și făceau planuri împreună.^[88]

Războiul Greco-Turc din Anatolia se încheie dezastruos pentru greci în 1922, care, prin convenția greco-turcă de la Lausanne din 24 iulie 1923, trebuie să repatrieze aproximativ un milion și jumătate de compatrioți din Asia Mică, iar Kazantzakis este deziluzionat de naționalismul grec și, sub influența ideilor lui Lenin și a unui grup de tineri radicali evrei, devine un susținător al comunismului internaționalist.^[89][90] Aflat în Serbia, Zorbas îl cheamă acolo pe Kazantzakis într-o scrisoare din 17 iulie 1922, propunându-i să se retragă într-o chilie unde să se gospodărească împreună.^[5][90] Corespondența lui Kazantzakis cu Zorbas a continuat ocazional până la moartea acestuia din urmă în 1941.^[3][91]

Scriitorul avea să explice câteva decenii mai târziu, în prologul cărții Zorba Grecul, rolul important pe care l-a avut în viața sa prietenia cu Gheorghios Zorbas:^[3][92]

Figura lui Zorbas a fost parțial inspirată de cea a scriitorului româno-francez Panait Istrati (prieten al marelui romancier grec),^[33][96][97] după cum scrie însuși Kazantzakis în romanul său: „fața îi era plină de zbârcituri, măcinată, roasă parcă de vijelii și ploi. O altă față, câtiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”.^[98][99] Criticul Valeriu Râpeanu considera că viața lui Panait Istrati a fost formată dintr-o succesiune spectaculoasă de frământări interioare, de ciocniri între diferite convingeri cu privire la viață și de renegări ale propriilor idei, putând constitui oricând materia unui roman.^[99]

Scriitorul român se născuse la Brăila, ca fiu nelegitim al contrabandistului grec Gherasim Valsamis și al spălătoresei Joița Istrate, și primise la naștere numele Gherasim Istrate.^[96] A avut mai multe ocupații, lucrând în cârciumi, în brutării și pe vapoare și hoinărind prin diferite orașe: București, Istanbul, Alexandria, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.^[100] A citit cu pasiune și a debutat ca publicist în noiembrie 1906 în săptămânalul social-democrat România muncitoare.^[96][100]

Panait Istrati și Nikos Kazantzakis au fost prieteni^[99][101] și au împărtășit o vreme idealurile comuniste, fiind spirite rebele care năzuiau spre o alcătuire mai echitabilă a societății viitoare.^[102] Cei doi s-au cunoscut în 13 noiembrie 1927 la Moscova,^{[95][103][104][105]} călătorind împreună în URSS în anii 1927 și 1928 pentru a experimenta modul de viață comunist.^[97][106] Istrati a călătorit în Grecia, a avut parte acolo de o primire triumfală în decembrie 1927^[103][107] și a fost expulzat în februarie 1928, fiind acuzat de agitație comunistă.^[108][109] A ținut un discurs la 11 ianuarie 1928 în Teatrul Alhambra din Paris, lăudând experimentul sovietic.^[105][110] Protestele de stradă care au avut loc ulterior au determinat autoritățile franceze să-l amenințe pe Kazantzakis cu anchetarea penală și pe Istrati cu deportarea.^{[105][95][110]}

Nikos Kazantzakis îl descria astfel pe Panait Istrati într-un articol publicat pe 31 decembrie 1927 în ziarul atenian Proia („Dimineața”):

Cei doi prieteni s-au reîntâlnit din nou în URSS, la Kiev, în aprilie 1928, iar în iunie 1928 au avut discuții la Moscova cu Maxim Gorki și la Leningrad cu Victor Serge.^[95][109] Panait Istrati l-a îndemnat pe Kazantzakis să scrie^[111] și a publicat la 23 iulie 1928 articolul „Parmi les gueux de Grèce, Nikos Kazantsaki” în ziarul parizian Le Monde, realizând prima prezentare a scriitorului grec în presa franceză.^[95][109] La 28 august 1928 Panait Istrati și iubita sa, Bilili Baud-Bovy (sora muzicologului Samuel Baud-Bovy), au pornit într-o călătorie în sudul Rusiei, împreună cu Nikos Kazantzakis și Eleni Samiou.^[109][112] Ei s-au întors în decembrie 1928 la Moscova, iar Istrati și Kazantzakis s-au despărțit din cauza diferențelor de opinie cu privire la Victor Serge, care era acuzat de troțkism.^[109][113] Istrati l-a acuzat pe Kazantzakis că este egoist, că nu-i iubește pe oameni și că nu-i pasă de fericirea maselor, iar grecul a afirmat într-o scrisoare din 16 februarie 1929 către Pandelis Prevelakis că Istrati este sentimental și naiv.^[114] Deși s-au împăcat mai târziu, nu au mai avut niciodată ocazia să se revadă.^[96][109]

Panait Istrati a publicat în 1929 cartea Spovedania unui învins, însemnări de călătorie din URSS,^[96] în care și-a exprimat dezamăgirea și revolta față de realitatea existentă în statul sovietic, atrăgându-și dezaprobarea mai multor prieteni, a organizațiilor politice de stânga din Europa Occidentală și a organelor de conducere ale URSS-ului.^[112] După moartea scriitorului român, Eleni Samiou, viitoarea soție a lui Kazantzakis, a scris cartea Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, care a apărut în limba spaniolă în 1938 la Santiago de Chile^{[109][112][115]} și apoi în traducere românească în 2013.^[112] Această carte descrie zbuciumul sufletesc al lui Panait Istrati, acel „Vagabond Etern” căruia „patria sa intelectuală, Franța, i-a închis porțile”.^[96]

La finalul cărții sale, Nikos Kazantzakis a introdus o scurtă referire la un popas al lui Zorbas în România, unde aventurierului i-ar fi plăcut teribil:^[96] „După vreo șase-șapte luni, am primit o ilustrată din România înfățișând o femeie planturoasă, decoltată: «Mai trăiesc, mănânc mămăligă, beau bere, lucrez la puțurile de petrol, sunt murdar, put ca un șobolan din canalul de scurgere. Dar ce-are a face! Se află aici din belșug tot ce inima și burta își poate dori, un adevărat rai pentru niște bătrâni pehlivani ca mine. Mă înțelegi, jupâne: trai bun, găini și puiculițe pe deasupra, slavă Domnului! Te îmbrățișez prietenește, Alexis Zorba, șobolan din canalul de scurgere»”.^[116][117]

Filozofia lui Friedrich Nietzsche a exercitat o influență puternică asupra gândirii lui Kazantzakis încă din perioada studiilor sale de la Paris,^[118] această influență fiind vizibilă cel mai bine în romanul Zorba Grecul în care naratorul filozof reprezintă ideile lui Kazantzakis, iar Zorbas ideile lui Nietzsche.^[4]

Tema romanului o reprezintă confruntarea între două stiluri diferite de viață (un stil de viață intelectual și un stil de viață material), întruchipate de cei doi protagoniști: naratorul și Zorbas.^[1] Ambele personaje constituie cele două jumătăți (jumătatea meditativă și jumătatea activă, dinamică) ale sufletului grecesc, armonizând astfel impulsurile apolinic și dionisiac, cunoscute din scrierile lui Nietzsche.^[57][119]

Personajele se întâlnesc într-o cafenea din Pireu și sunt atrase instinctiv tocmai de această deosebire între caracterele lor. „Jupânul” (așa cum i se adresează Zorbas naratorului) este un scriitor cerebral, predispus către analize și introspecții sufletești și neîndemânatic în relațiile cu oamenii, în timp ce Zorbas este un aventurier autodidact care acționează pe baza propriilor instincte, manifestând neîncredere față de cuvântul scris.^[1][4] Fiecare dintre ei este scandalizat de comportamentul celuilalt: rațiunea și cumpătarea naratorului se confruntă cu anarhia și destrăbălarea lui Zorbas.^[57] Cei doi parteneri eșuează în demersul lor antreprenorial, dar ambii câștigă în plan spiritual deoarece se redescoperă pe sine.^[59] „Jupânul” învață să facă față încercărilor vieții cu îndrăzneală și cu bucurie, în timp ce Zorbas înțelege necesitatea cumpătării.^[1][120]

Kazantzakis mimează actul didactic existent în romanul picaresc, inversând printr-o ironie de origine filozofică rolurile din cuplul clasic stăpân-slugă (precum cuplul Don Quijote – Sancho Panza impus în literatura universală); sluga devine aici magistrul, în timp ce stăpânul intelectual acceptă rolul de discipol al acestuia în ceea ce privește viața însăși.^[121] Confruntarea celor două personaje, diferite din toate punctele de vedere (statut social, pregătire intelectuală, cunoașterea vieții și a omului etc.), este expresia confruntării unei lumi arhaice (reprezentată prin filozofia greacă) cu o lume modernă occidentalizată (reprezentată prin filosofia lui Bergson și prin nihilismul nietzschean).^[59]

Ideile expuse în Ascetica (1927) stau, potrivit criticului Petros Haris, la baza întregii opere a lui Kazantzakis și a gândirii sale filozofice, impunând o noțiune diferită de Dumnezeu, care se îndepărtează de înțelesul comun transmis omenirii de-a lungul numeroaselor secole.^[122] Propagarea unor idei religioase revoluționare în perioada interbelică a determinat opoziția cercurilor conservatoare ale societății grecești care l-au acuzat de ateism pe Kazantzakis.^[50][122] Dimpotrivă, scriitorul grec a acordat un loc important lui Dumnezeu în opera sa, precum și frământărilor pentru înțelegerea esenței divine.^[50]

În romanul Zorba Grecul accentul autorului este pus în plan filozofic pe evoluția naratorului de la spiritualitatea inițială, neproductivă, bazată pe renunțarea budistă, adică ceea ce teologii numesc via negativa; aceasta pleacă de la presupunerea că experiența trăirii sentimenului de golire a minții permite înțelegerea a ceea ce se află dincolo de cunoașterea noastră.^[123] Contactul cu Zorbas, simbolul materialității, îl ajută pe narator să depășească această via negativa, făcându-l să trăiască bucuria irațională în episodul prăbușirii instalației de transport pe cablu și eliberându-l cu acest prilej atât de speranță, cât și de teamă.^[123] „Jupânul” descoperă cum trebuie să scrie și se transformă dintr-un artist neproductiv în unul productiv^[123] prin reconcilierea rațiunii cu instinctul.^[124]

Cu toate acestea, „jupânul” nu devine în final o persoană asemănătoare cu Zorbas,^[120] deoarece spiritul său analitic îl face să separe contrariile și să respingă contradicțiile vieții, spre deosebire de bătrânul miner care le acceptă^[125] deoarece știe că omul e „o mare brută și-un mare Dumnezeu”.^[126] Din acest motiv, atunci când „jupânul” afirmă, după catastrofa exploatării, că este liber, Zorbas îl contrazice:^[125]

Confruntarea modurilor diferite de gândire, element ce constituie esența romanului, este deseori tensionată, reflectând conflictul spiritual inerent între cele două laturi distincte (cea intelectuală și cea materială) ale naturii umane. În opinia autorului, această confruntare este necesară și chiar esențială în procesul de creație.^[1] Spre deosebire de „jupân” care este rațional, Zorbas iubește și urăște cu pasiune, râde, plânge, adică trăiește emoția.^[128] El se exprimă prin dans, ce este folosit subconștient ca un mijloc terapeutic de auto- și psihanaliză, deoarece acesta reușește să-l facă să se descarce de emoțiile prea puternice.^[119] Tăierea degetului în timp ce lucra ca olar este un exemplu de nebunie ce demonstrează coexistența în aceeași persoană a unui caracter dual tipic nietzschean: creator și distrugător.^[129]

Scris în anii grei ai războiului și ai ocupației naziste, Zorba Grecul prilejuiește un conflict între vechiul naționalism promovat de Stavridakis și patriotismul pașnic al lui Zorbas.^[130] Kazantzakis introduce la începutul romanului câteva elemente ale ideologiei naționaliste susținute de Ion Dragoumis, al cărei adept fusese până în 1922.^[130] Prin discuțiile și scrisorile sale, Stavridakis încearcă să-l convingă pe narator să revină în serviciul activ și să participe la repatrierea compatrioților aflați în Caucaz, folosind cuvinte mari precum Constantinopol, Digenes Akritas, datorie, Grecia Eternă, patria-mumă, Țara Făgăduinței etc.^[130] Această provocare nu îl face pe narator să meargă în Caucaz, ci îl determină să se angajeze în exploatarea minei de lignit.^[130]

Apariția lui Zorbas în viața naratorului îi arată acestuia un nou mod de a-și îndeplini aspirațiile.^[130] Zorbas îi reinterpretează toți termenii folosiți de Stavridakis, făcându-l pe „jupân” să abandoneze vechile clișee naționaliste ce erau mai mult emoționale decât raționale.^[130] Experiența de luptător naționalist și trăirea „pe viu” a ororilor războiului îl fac pe Zorbas să-i fie rușine de el, sentiment opus mândriei naționaliste promovate de Dragoumis.^[131] A participat la masacrarea comitagiilor bulgari, iar când, după ce l-a înjunghiat pe un preot bulgar, i-a întâlnit pe copiii acestuia cerșind pe străzi din cauza foamei, a declarat că s-a „eliberat de patrie”^[28][132] pentru ca imediat să afirme:

Stavridakis apare în final într-unul din visele naratorului și îi reproșează că l-a uitat, iar acesta din urmă îi recită niște versuri proprii în stil antic, dar lipsite însă de o emoție autentică.^[131] Astfel, Kazantzakis încearcă să atragă atenția că vremurile s-au schimbat și că megalomania naționalismului grecesc a devenit incompatibilă cu realitățile vieții grecești.^[131] Romanul a fost scris într-o perioadă de mari suferințe pentru poporul grec, iar din acest motiv s-ar putea spune că tema fundamentală a romanului o constituie triumful bucuriei asupra suferinței.^[131] În persoana lui Zorbas, scriitorul oferă o imagine a spiritului național grec: puternic, dar nu sever, sigur de sine, dar nu agresiv, reafirmându-și bucuria și mândria de a fi grec.^[134] Armele lui Zorbas în fața durității și nedreptăților vieții sunt rezistența, simplitatea, umorul, compasiunea și iubirea naturii și a omului.^[134]

Personajul titular al romanului, Alexis Zorbas, este întâlnit de narator în portul Pireu și angajat pentru a-i supraveghea pe muncitorii ce urmau să lucreze la exploatarea unei mine de lignit abandonate în insula Creta.^[16] S-a născut într-un sat de la poalele Olimpului, pe care l-a părăsit la vârsta de 20 de ani pentru a învăța să cânte la santuri cu maestrul Retsep Efendi din Salonic,^[135] a fost căsătorit și a avut copii,^[136] a luptat în Războiul Greco-Turc (1897) pentru eliberarea Cretei^[30] și apoi alături de Pavlos Melas împotriva comitagiilor bulgari din Macedonia.^[31] A călătorit prin mai multe locuri, fără a se stabili nicăieri, și a practicat diferite meserii.^[137]

În ciuda faptului că este needucat, Zorbas dovedește o cunoaștere profundă a vieții, punând preț mai mult pe experiență și pe înțelegere decât pe educația școlară.^[16] Este un om extravertit, plin de pasiune,^[138] dar măcinat în același timp de întrebări metafizice profunde cu privire la sensul vieții: cine a creat lumea și de ce? de unde vin oamenii și unde se duc? de ce mor oamenii?^[139][140] Sub veselia sa se ascunde însă o disperare puternică.^[140]

Kazantzakis îl vede pe Zorbas ca pe un învățător înțelept și scrie despre el în același spirit în care Platon „îl apăra” pe Socrate.^[141] În opinia unor critici, acțiunile lui Zorbas sunt reflecții imediate ale ideilor filozofice ale lui Nietszche (cu care Kazantzakis intrase în contact încă din perioada studiilor la Paris), iar Zorbas este „supraomul” care știe că nu există o lume perfectă, rațională, ordonată și permanentă.^[12][142] O analiză psihologică a lui Zorbas demonstrează că personajul lui Kazantzakis, care își trăiește viața de parcă ar muri în fiecare clipă,^[143] este exact opusul tatălui biologic al autorului, autoritarul căpitan Mihalis; autorul și-a urât tatăl, continuând să se teamă de el în cea mai mare parte a vieții sale.^[144] Faptele protagonistului se desfășoară potrivit dictonului carpe diem,^[145] explicat astfel:

Personajul preferă să simtă viața, în loc să mediteze cu privire la ea,^[138] având dispreț pentru cei care scriu despre viață fără să o fi trăit.^[147] Astfel, întrebat de jupân de ce nu scrie o carte în care să explice toate tainele lumii, Zorbas răspunde: „De ce? Pentru bunul motiv că eu trăiesc toate tainele astea de care vorbești tu și că n-am timp să le scriu. Ba e război, ba-s muierile, ba vinul, ba santuri-ul: când să mai pui mâna și pe flecarul ăsta de toc? Și uite-așa se face că treaba a încăput pe mâinile unor șoareci de bibliotecă. Toți ăi de trăiesc tainele, vezi tu, n-au timp să scrie, și toți ăi de au timp, nu trăiesc tainele. Pricepi?”.^[148] În opinia sa, cei care se feresc de necazuri și asistă pasiv la curgerea vieții nu o trăiesc efectiv:^[147] „viața e-o belea, (...) moartea, nu. Viața, știi tu ce vra să zică asta? Să-ți desfaci cureaua și să cauți gâlceavă”.^[149]

Prin reprezentarea spiritului dionisiac (extatic și spontan) al lui Zorbas, opus spiritului apolinic (rațional și ordonat) al naratorului, autorul creează un mit și pune în discuție contradicția morală între acțiune și inacțiune și între voință și acceptare.^[102][141] Înălțimea sa spirituală sau nebunia sa poate fi viziunea unui supraom, la fel ca și ultimele sale cuvinte: „Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie de ani”.^[150]

Personajul plăsmuit de Kazantzakis a fost descris de criticul Petros Haris drept „omul primitiv care se ridică în fața intelectualului ca o forță a naturii, dezlegându-i în mod pozitiv și cam brutal toate dilemele și eliberându-i sufletul de neliniștile otrăvitoare”,^[151] în timp ce criticul Apostolos Sahinis îl considera într-un mod asemănător „un erou real și convingător, un tip popular, înzestrat cu harul meditației simple, al acțiunii temerare, al privirii deschise și al mersului absolut liber prin viață. Alexis Zorbas trăiește marile probleme și înfruntă marile întrebări ce se înalță zilnic în fața omului, nu tragic, ci cu siguranță și simplitate”.^[56]

Locul ocupat de opera lui Nikos Kazantzakis în cadrul literaturii universale este, până în prezent, nedeterminat.^[152] Kazantzakis este cel mai cunoscut scriitor grec al secolului al XX-lea, dar și cel mai controversat, iar opera sa literară continuă să suscite opinii extreme: unii critici îl venerează, în timp ce alții îi sunt complet ostili.^[152]

Astfel, în timp ce unii critici contemporani consideră că opera sa literară este egocentrică, misogină, inconsecventă și scrisă modest, alți critici printre care Morton P. Levitt și Kimon Friar îl înscriu pe Kazantzakis printre cei mai mari scriitori moderni ai secolului al XX-lea, alături de James Joyce, Thomas Mann, D.H. Lawrence, Franz Kafka și Marcel Proust.^[152] Biograful și traducătorul american Peter Bien considera că popularitatea romanelor lui Kazantzakis se datorează romantismului și exotismului lor intrinsec, precum și a mesajului lor că „viziunea unei vieți iraționale poate fi pozitivă”.^[152] Potrivit acestei viziuni destinul omului este o combinație de sacrificiu și eroism, întreținută de aspirația către libertate.^[75] Concepțiile filozofice ale autorului despre Dumnezeu au stârnit în ultimii ani un interes academic major, fiind publicate mai multe studii ce au analizat componenta filozofică și religioasă a operei sale.^[152]

Zorba Grecul este cel mai cunoscut și mai popular roman al lui Nikos Kazantzakis,^[10] alături de Ultima ispită a lui Hristos (1955),^[152] în care, potrivit criticului Manolis Gialourakis, „autorul a dat tot ce avea mai bun”.^[64] Majoritatea cititorilor au apreciat portretizarea figurii vesele și pământești a lui Zorbas, dar unii critici au considerat că evoluția acțiunii și portretul literar al lui Zorbas sunt neconvingătoare, reproșându-i autorului, de asemenea, că a folosit romanul ca un vehicul pentru propagarea filozofiei sale.^[1] Textul literar al romanului este inegal valoric, considera Petros Haris: astfel, pasajele în care apare Zorbas pulsează de viață, în timp ce pasajele care descriu cugetările naratorului par artificiale și sunt mai slabe.^[151]

Una dintre principalele limitări ale operei literare o reprezintă, în opinia lui Peter Bien, viziunea sa sexistă și misogină.^[152] Autorul prezintă în principal întâmplările trăite de bărbați și ideile lor referitoare la istorie, religie, muncă sau viață, în timp ce femeile sunt portretizate ca făpturi slabe, superficiale și periculoase, reprezentând cel mai adesea un obstacol în calea transcendenței bărbaților de la material către spiritual.^[152][153]

Romanul a fost adaptat mai târziu într-un film omonim din 1964, în musicalul Zorba din 1968, precum și în mai multe spectacole teatrale reprezentate în diferite țări, inclusiv România.

Filmul britanico-grecesc Zorba Grecul (1964) a fost produs, regizat și montat de Michael Cacoyannis după un scenariu propriu.^[64] Rolurile principale au fost interpretate de Anthony Quinn (Zorba), Alan Bates (naratorul Basil), Irene Papas (văduva) și Lila Kedrova (Bubulina).^{[10][64][154]} Nici Anthony Quinn și nici Lila Kedrova nu fuseseră primele opțiuni ale producătorilor. Rolul lui Zorba fusese oferit inițial actorilor Burl Ives și Burt Lancaster, care l-au refuzat, considerându-l neinteresant;^[155] rolul lui madame Hortense fusese acordat anterior actriței franceze Simone Signoret, care însă a renunțat după doar două zile de filmări în Creta, din cauza faptului că s-a simțit neconfortabil să joace o femeie cu 20 de ani mai în vârstă,^[156] fiind înlocuită cu Lila Kedrova, care a trebuit să învețe limba engleză special pentru acest film, după ce-l mințise pe regizor că o vorbea.^[154][157]

Naratorul grec al romanului este transformat în film într-un intelectual greco-britanic care internaționalizează ciocnirea civilizațiilor reprezentate în film de narator și de Zorba;^[158] filmul a contribuit la crearea unei imagini stereotipe a stilului de viață grecesc.^[158] Cu excepția unor momente de bucurie pură, filmul are o atmosferă destul de sumbră deoarece Cacoyannis a încercat să exprime presupusa ură a lui Kazantzakis față de compatrioții săi greci; Peter Bien, care a asistat la filmări, considera că talentatul regizor grec a înțeles eronat opera literară de referință și din acest motiv a eliminat finalul care ar fi dat spectatorilor o altă înțelegere asupra poveștii lui Zorba.^[159]

Filmul a fost nominalizat la șapte premii Oscar în 1965, obținând trei premii la următoarele categorii: cea mai bună actriță în rol secundar (Lila Kedrova), cea mai bună imagine (Walter Lassally) și cele mai bune decoruri (Vassilis Photopoulos).^[154] Celelalte nominalizări au fost la categoriile: cel mai bun film, cel mai bun regizor (Michael Cacoyannis), cel mai bun actor în rol principal (Anthony Quinn) și cel mai bun scenariu adaptat (Michael Cacoyannis).^[154] Muzica de film compusă de Mikis Theodorakis, cunoscută astăzi ca „Dansul lui Zorba”, este un element binecunoscut al filmului^[64][160] și a devenit un simbol al Greciei și al spiritului grecesc reprezentat de Zorbas.^[12][13]

Un musical intitulat Zorba, cu un libret scris de Joseph Stein, versuri de Fred Ebb și muzică de John Kander,^[161] ce prezintă prietenia între bătrânul miner Zorba și tânărul american Nikos, care a moștenit o mină în Creta, a avut premiera pe scena Imperial Theatre de pe Broadway la 16 noiembrie 1968 într-un spectacol regizat de Harold Prince.^[11][162] El a fost nominalizat în 1969 la opt premii Tony, printre care și premiul pentru cel mai bun musical.^[11] Spectacolul original a avut parte de 305 de reprezentații,^[163] dar o reluare a spectacolului pe Broadway în 1983 a avut parte de 362 de reprezentații, cu o distribuție ce i-a inclus printre alții pe Anthony Quinn și Lila Kedrova.^[11] Zorba a fost prezentat într-o serie de concerte ce au avut loc la 6–10 mai 2005 pe scena teatrului New York City Center, în regia lui Walter Bobbie.^[163][162] Distribuția a fost formată din John Turturro, Zoë Wanamaker și Marin Mazzie.^[163][162]

Un alt musical inspirat de Zorba Grecul, având muzica compusă de Konstantin Wecker, a avut premiera la Ingolstadt în 2010.^[164]

De asemenea, în 1987, Mikis Theodorakis a compus un balet^[12] în două acte, care a avut premiera mondială pe scena Arenei din Verona la 6 august 1988, cu ocazia Festivalului de operă de la Verona, având coreografia compusă de Lorca Massine.^[165] Spectacolul prezintă povestea unui turist american pe nume John care ajunge într-un sat din Grecia, dorind să ia contact cu obiceiurile locului și să se amestece cu localnicii.^[166] El se îndrăgostește de tânăra Marina, pe care o iubea tânărul grec Yorgos; localnicii își favorizează compatriotul și se manifestă ostil față de străin.^[166] În sat apare Zorba, un vagabond emigrat din Macedonia, care se împrietenește cu John și-l învață adevărata semnificație a dansului ca simbol al eliberării.^[166] Ostilitatea sătenilor față de Marina crește, iar John încearcă să o salveze, fiind salvat de la linșaj de Zorba, iar în această încăierare Marina este ucisă.^[166] Disperat, Zorba începe să danseze sirtaki, un dans al bucuriei și durerii care întruchipează mitul popular al Greciei și spiritul universal al libertății.^[166] Spectacolul a fost reprezentat apoi pe scene din întreaga lume: Verona și Milano (1990), Roma și Varșovia (1991) etc.^[167]

O versiune teatrală a romanului Zorba Grecul a fost reprezentată în anul 2003 în Argentina.^[161] Spectacolul a fost produs de Alejandro Romay și a avut o distribuție formată din Raúl Lavié, María Rosa Fugazot, Miguel Habud, Julia Zenko, Rubén Ballester, Alejandro Viola (înlocuit ulterior de Gustavo Monje), Marcelo Trepat, Andrea Mango și Roberto Fiore.^[161]

Romanul a fost dramatizat de Rodica Mandache pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind realizat în ianuarie 2005 un spectacol de teatru radiofonic cu o durată de 88 de minute în regia artistică a lui Dan Puican.^[168] Spectacolul a avut următoarea distribuție: Mircea Albulescu (Zorba), Adrian Pintea (scriitorul), Rodica Mandache (Bubulina), Petre Lupu (Mimitho), Valentin Teodosiu (Mavrodani), Boris Petrof (Manolakis), Mișu Fotino (moș Anagnosti), Mitică Popescu (învățătorul), Dumitru Chesa (Kostas), Eugen Racoți (Kostandi), Eugen Cristea (flăcăul), Alexandru Georgescu (Alghis), Virginia Mirea (Lola), Radu Panamarenco (stăpânul cafenelei), Dumitru Dumitrescu (chelnerul), Maria Teslaru (văduva), Candid Stoica, Dan Bobe (marinari), Eugenia Bosânceanu, Julieta Strâmbeanu, Violeta Berbiuc (bocitoare) și Ioana Ivan (fetița). Echipa tehnică a fost alcătuită din Marina Spalas (redactor), Violeta Berbiuc (regia de studio), George Marcu (muzica și regia muzicală) și Vasile Manta (producția și coloana sonoră).^[168] Un spectacol teatral, adaptat scenic și regizat de Sorin Misirianțu, a fost reprezentat în anul 2011 pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș. Rolurile principale au fost interpretate de Nicolae Cristache (Zorba), Mihai Crăciun (Basil) și Rodica Bachiu (Hortense).^[169]

Un spectacol intitulat Eu, Zorba Grecul (în ucraineană Я, Грек Зорба) a fost reprezentat în 2010 pe scena Teatrului Național Ivan Franko din Kiev.^[170][171] Dramatizarea a fost realizată de Vitali Malahov și Anatoli Hostikoev, iar rolurile principale au fost interpretate de Anatoli Hostikoev (Alexis Zorbas) și Natalia Sumska (madame Hortense).^[170][171]

O nouă adaptare a romanului a fost realizată de dramaturgul bulgar Hristo Boicev^[172] și a fost reprezentată în premieră în România la 1 martie 2020 de Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, în regia lui Mihai Constantin Ranin (Mc Ranin) și cu actorul Cuzin Toma în rolul lui Zorba.^[173] Piesa lui Boicev a fost pusă în scenă apoi de regizoarea Mihaela Lichiardopol la Teatrul Național din Timișoara (premiera la 28 mai 2021) cu Ion Rizea în rolul principal^[174][175] și de regizoarea Antonella Cornici la Ateneul Național din Iași (premiera la 1 septembrie 2022) cu Marius Bodochi în rolul principal.^[176][177]

Zorba Grecul este în prezent un produs cultural-artistic grecesc recunoscut în întreaga lume.^[120] Muzica filmului a făcut celebru atât filmul lui Cacoyannis, cât și opera literară a lui Kazantzakis, transformându-se, după opinia lui Mikis Theodorakis, într-un mit.^[178] Începând din 1964 (anul lansării filmului) numele de Zorba a fost dat mai multor magazine și restaurante cu specific grecesc, precum și multor altor produse de origine greacă din întreaga lume.^[12]

Romanul Zorba Grecul a fost tradus în aproape 40 de limbi străine:

• franceză (Alexis Zorba ou le Rivage de Crète, Éditions du Chêne, Toulouse, 1947 (ca urmare a unei dispute financiare între Du Chêne și Hachette, această ediție a fost confiscată de către editura din urmă și a dispărut din librării, de îndată ce a fost tipărită); traducere de Yvonne Gauthier, revizuită apoi de Gisèle Prassinos și Pierre Fridas și publicată sub titlul Alexis Zorba în 1954, 1956, 1958, 1960–1963, 1965, 1973–1977, 1988, 1990 și 2002 de editura Plon din Paris, în 1957 de Club des libraires de France din Paris, în 1958 de La Guilde du Livre din Lausanne, în 1965 de Cercle du bibliophile din Paris, în 1970 de editura G.P. din Paris (ilustrată de Jacques Pecnard), în 1975 și 1978 de Éditions Famot din Geneva (cu o prefață de Marie-Louise Bidal-Baudier), în 1976 de France Loisirs din Paris, în 1977, 1986, 1990 și 2002 de Presses Pocket din Paris și în 1996 de Omnibus din Paris),^[179][180]
• suedeză (Spela för mig, Zorba, Ljus Forlag, Stockholm, 1949; traducere de Börje Knös, reeditată în 1967 și 1973 de P.A. Norstedt & Söners Förlag din Stockholm și în 1984 de Bra böcker din Höganäs, cu un prolog de Sven Christer Swahn),^{[179][180][181]}
• portugheză (O Velho Zorba, Saraiva, São Paulo, 1951; traducere de José Geraldo Vieira; alte traduceri au fost realizate de Fernando Soares (publicată sub titlul O bom demónio în 1959, 1965, 1968 și 1974 de Editora Ulísseia din Lisabona și sub titlul Zorba, o grego în 1974 de Clube Port do Livro e do Disco din Lisabona), de Edgar Flexa Ribeiro și Guilhermina Sette (publicată sub titlul Zorba, o grego în 1975 și 1985 de Círculo do Livro din São Paulo, în 1978 de Nova Fronteira din Lagoa, în 1983 și 1985 de Abril Cultural din São Paulo, în 1984 de Nova Fronteira din Rio de Janeiro)^[180][181] și de Marisa Ribeiro Donatiello și Silvia Ricardino (publicată sub titlul Vida e Proezas de Aléxis Zorbás în 2011 de Grua Livros Ltda din São Paulo),^[182]
• engleză (Zorba the Greek, John Lehmann, Londra, 1952; traducere de Carl Wildman, reeditată în 1953, 1954, 1959, 1964 și 1967 de editura Simon & Schuster din New York, în 1959, 1965 și 1967 de Bruno Cassirer din Oxford, în 1961, 1974, 1979, 1981 și 1995 de Faber and Faber din Londra, în 1964 și 1967 de Ballantine Books din New York, în 1971 de Touchstone Books, în 1981 și 1996 de Scribner Paperback Fiction din New York; prima ediție conține o introducere realizată de Ian Scott-Kilvert;^[179][180] o altă traducere, mai fidelă textului original, a fost realizată de Peter Bien și publicată în 2014 de Simon & Schuster Paperbacks din New York),^[183][184]
• germană (Alexis Sorbas: Abenteuer auf Kreta, Otto Erich Kleine, Braunschweig, 1952; traducere de Alexander Steinmetz, reeditată în 1953 și 1966 de Europäischer Buchklub din Zürich, în 1955, 1963, 1965–1968, 1970–1991 și 1993–2004 de editura Rowohlt din Hamburg, în 1962, 1970, 1972 și 1978 de editura Kurt Desch din München/Viena/Basel, în 1962, 1972, 1973, 1976, 1978, 1981 și 1988 de editura Volk und Welt din Berlin, în 1966 de Buchklub Ex Libris din Zürich, în 1970 de Welt im Buch din München, în 1970 de Buchgemeinschaft Donauland din Viena, în 1970 și 1982 de Bertelsman-Club din Gütersloch, în 1982, 1984, 2001 și 2003 de editura Herbig din München, în 1988 și 1993–1996 de editura Ullstein din Frankfurt/Berlin, în 1995 de Efstathiadis Group din Atena, în 1996 de Das Beste din Stuttgart, în 2001 și 2004 de editura Piper din München/Zürich, în 2002 de Artemis & Winkler din Düsseldorf/Zürich, în 2004 de Rheda-Wiedenbrück din Gütersloch și în 2008 de editura Anaconda din Köln; textul unor ediții a fost revizuit de Isidora Rosenthal-Kamarinea),^{[179][180][181]}
• norvegiană (Fortell Zorbas: en folkelivsskildring fra Kreta, Johan Grundt Tanum, Oslo, 1953; traducere din engleză de Aksel Akselson, reeditată în 1963, 1966, 1968, 1969 și 1970 de editura Den Norske bokklubben din Oslo),^{[179][180][185]}
• daneză (Spil for mig, Zorbas, Jespersen og Pios Forlag, Copenhaga, 1954; traducere din suedeză de Axel Pille, reeditată în 1964, 1967 și 1975),^[179][180]
• finlandeză (Kerro minulle, Zorbas, Kustannusosakeyhtiö Tammi, Helsinki, 1954; traducere de Vappu Roos, reeditată în 1959, 1966, 1968, 1969, 1970, 1973, 1982, 1994 și 2001 de Kustannusosakeyhtiö Tammi din Helsinki și în 1972 de Suuri suomalainen kirjakerho din Helsinki),^{[179][180][181]}
• spaniolă (Alexis el griego, Ediciones Peuser, Buenos Aires, 1954; traducere din franceză de Roberto Guibourg, reeditată sub titlul Alexis el griego în 1955, 1963, 1960 și 1966 de Ediciones Peuser din Buenos Aires, sub titlul Vida y hechos de Alexis Zorba în 1962 și 1977 de Editorial Planeta din Barcelona, sub titlul Alexis Zorbas, el Griego în 1979 de Promexa din México, sub titlul Alexis Zorba el griego în 1973 și 1997 de Carlos Lohlé din Buenos Aires, în 1974, 1985, 1988, 1991 și 1995 de Alianza Editorial Madrid / Carlos Lohlé Buenos Aires și în 1990, 1994 și 1997 de Debate din Madrid și sub titlul Zorba, El Griego în 1986 de Círculo de Lectores din Barcelona;^[179][180] o altă traducere a fost realizată de Selma Ancira și publicată sub titlul Zorba el griego (Vida y andanzas de Alexis Zorba) în 2015 de editura Acantilado din Barcelona),^[182]
• italiană (Zorba il Greco, Aldo Martello, Milano, 1955; traducere de Olga Ceretti Borsini, reeditată în 1965 și 1969 de editura Martello din Milano și în 1966, 1971, 1976 și 1989 de editura Mondadori din Milano),^{[179][180][181]}
• sârbo-croată (Doživljaji Aleksisa Zorbasa, Zora, Zagreb, 1955; traducere de Ton Smerdel, reeditată în 1962 de editura Svjetlost din Sarajevo și în 1969 de Izdavacko Preduzece „Rad” din Belgrad),^{[179][180][181]}
• neerlandeză (Alexis Sorbas: avontuur op Kreta, W. Gaade, Haga, 1958; traducere din germană de Hans Edinga, reeditată sub titlul Zorba de Griek în 1979 și 1982 de editura De Kern din Baarn),^[179][180]
• ebraică (Zorbah ha-Yeṿani, זורבה היווני, Am Oved's Sifriya La'am, Tel Aviv, 1958; traducere din engleză de Hanoch Kalai; o altă traducere a fost realizată din greacă sub titlul Hayav u-maalalav shel Aleksis Zorbas (חייו ומעלליו של אלכסיס זורבס) de Amir Tsukerman și publicată în 1995 de editura Am Oved din Tel Aviv, apoi reeditată în 2003),^{[179][180][181][186]}
• turcă (Aleksi Zorba, Ataç Kitabevi, Istanbul, 1963; traducere de Ahmet Angın, reeditată în 1967 și 1970 de editura Ataç Kitabevi din Istanbul, în 1976 de May Yayınları din Istanbul și sub titlul Zorba în 1982, 1984, 1990, 1999, 2000, 2001, 2005 și 2007 de editura Can Yayınları din Istanbul),^{[179][180][181]}
• catalană (Alexis Zorbàs, Vergara, Barcelona, 1965; traducere de Jaime Berenguer Amenós, reeditată în 1984 de editura Laia din Barcelona și în 1995 de Edicions 62 din Barcelona, ultima revizuită de Jaume Almirall),^[179][180]
• macedoneană (Aleksis Zorbas, Kocohacin, Skopje, 1966; traducere de Paskal Gilevski, reeditată în 1979, 1982 și 1989 de editura Makedonska kniga din Skopje și în 1996 de editura Detska radost din Skopje),^[179][181]
• cehă (Alexis Zorbas, Odeon, Praga, 1967; traducere de František Štuřík, reeditată sub titlul Řek Zorbas în 1975 de editura Odeon din Praga și în 2004 de editura Paseka din Praga–Litomyšl și sub titlul Řek Zorba în 2012 de editura XYZ din Praga),^[179][180]
• maghiară (Zorbász, a görög, Európa Könyvkiadó, Budapesta, 1967; traducere de Árpád Papp și Kálmán Szabó, reeditată în 1968, 1976 și 1998 de Európa Könyvkiadó din Budapesta, în 1971 de editura Kriterion din București și în 2008 de editura Partvonal din Budapesta),^[179][180]
• japoneză (Sono otoko Zoruba, その男ゾルバ, Kôbunsya, Tokyo, 1967; traducere de Ken Akiyama, reeditată în 1971, 1973, 1979 și 1987),^[180][181]
• islandeză (Alexis Sorbas, Almenna bókafélagið, Reykjavík, 1967; traducere de Þorgeir Þorgeirson, reeditată în 2007 de editura Leshús din Reykjavík),^{[179][180][181]}
• afrikaans (Zorba, die Griek, Afrikaanse Pers-Boekhandel, Johannesburg, 1968; traducere de Abraham H. De Vries),^{[179][180][187]}
• vietnameză (Alexis Zorba: con người chiu chơi, Nhà xuât bắn, Thường Yệu, 1969; traducere de Nguyên Hựu Hiệu, reeditată sub titlul Cuôc Dòi và Kinh Nghiêm cua Alexis Zorbas în 1973 de Hong Hà din Hanoi; o altă traducere a fost realizată de Dương Tường și publicată sub titlul Alexis Worba con người hoan lạc: Tiểu thuyết în 1989 de Trẻ din Ho Și Min, sub titlul Zorba tay chơi Hy Lạp în 2000 de Văn nghệ Tp din Ho Și Min și sub titlul Alexis Zorba – con người hoan lạc: Tiểu thuyết în 2005 de Văn học din Hanoi),^[180][181]
• poloneză (Grek Zorba, Książka i Wiedza, Varșovia, 1971; traducere de Nikos Chadzinikolau, reeditată în 1973, 1975, 1979, 1986 și 1989 de Książka i Wiedza din Varșovia, în 1992 de editura GMP din Poznań și în 1996, 2009 și 2011 de Warszawskie Wydawnictwo Literackie Muza din Varșovia),^[179][180]
• bulgară (Алексис Зорбас, Narodna Kultura, Sofia, 1973; traducere de Gheorghi Kufov, reeditată în 1976 și 1980 de editura Narodna Kultura din Sofia, în 1984 de editura „Hristo G. Danov” din Plovdiv și în 1995 de editura Anubis din Sofia),^{[180][181][188]}
• slovenă (Grk Zorbas, Cankarjeva založba, Ljubljana, 1973; traducere de Marijan Tavčar, reeditată în 2005 de editura Cankarjeva založba din Ljubljana),^[179][180]
• estoniană (Alexis Zorbas, Eesti Raamat, Tallinn, 1975; traducere de Astrid Kurismaa și Aleksander Kurtna),^{[179][180][181]}
• coreeană (Huilab-in joleuba, 희랍인 조르바, Samsung Publishers, Seul, 1976; traducere de Park Seok-gi; o altă traducere a fost realizată de Lee Yun-gi și publicată sub titlul Geuliseu-in joleuba (그리스인 조르바) în 1996 de Goryeowon din Seul, în 2000 și 2009 de The Open Books din Seul și în 2011 de Dangsuh Press din Seul),^[180][181]
• albaneză (Jeta e Zorbës, Rilindja, Priștina, 1978; traducere de Nazmi Rrahmani; o altă traducere a fost realizată de Stavri Dajo (Σταύρος Ντάγιος) și publicată în 1996 sub titlul Jeta e Aleksis Zorbas de editura Albin din Tirana, apoi reeditată sub titlul Zorba în 2001 de editura Albin din Tirana și în 2016 de editura Literatus 20 din Salonic),^[180][181]
• lituaniană (Graikas Zorba (nuotykiai Kretoje), Vaga, Vilnius, 1978; traducere de Adomas Druktenis, reeditată în 2011 de editura Metodika din Vilnius),^[179][180]
• persană (Zurba-i yunani, زوربای یونانی, Simin Qalam, Karaj, 1979; traducere de Mohammad Ghazi, reeditată în 1984 de editura Negah din Teheran și în 1998 de editura Pegah din Teheran;^[180] o altă traducere a fost realizată de Teimoor Safari și publicată în 2004 de Jami Scientific and Cultural Publishing din Teheran; o traducere mai nouă a fost realizată de Mahmoud Mosahab și publicată în 2005 de editura Negah din Teheran),^[189][190]
• ucraineană (Kumedni i lîhi prîgodî Aleksisa Zorbasa, Кумедні й лихі пригоди Алексіса Зорбаса, Dnipro, Kiev, 1989; traducere de Anatoli Cerdakli),^{[179][180][181]}
• chineză (Xi la qi ren zuo er ba, 希腊奇人佐尔巴　专著, Zhongguo wen lian, Beijing, 1992; traducere de Zhenji Wang și Fan Zhong Liang, reeditată în 2004 de Yilin Press din Jiangsu și în 2010 de Rolls Press din Shenyang; o altă traducere a fost realizată de Li Cheng Gui și publicată în 2006 cu titlul Gre zuo er ba si, 佐尔巴斯　专著, de editura The North Literature and Art Press din Harbin),^{[179][180][181]}
• rusă (Ia, grek Zorba, Я, грек Зорба, Spika, Moscova, 1998; traducere de L. Arab-Oglî; alte traduceri au fost realizate de Evgheni Miroșnicenko (publicată sub titlul Грек Зорба în 2003 de editura Ghelios/Sofia din Kiev) și Oleg Țîbenko (publicată sub titlul Невероятные похождения Алексиса Зорбаса în 2005 de editura Lotos din Tbilisi și în 2014 de editura Azbuka-Attikus din Sankt Petersburg)),^[180]
• luxemburgheză (Dem Alexis Zorbas säi Liewen a seng Uluechten, Op der Lay, Esch-sur-Sûre, 1999; traducere din germană de Henri Muller),^[179][180]
• singaleză (Sorba nam grikaya, Sanhinda, Colombo (Sri Lanka), 2000; traducere de Saddhatissa pari Wadigamangava),^[179]
• kurdă (Zōrbā, زۆربای یۆنانی, Dazga-y Chap u-Pakhsh-i Sardam, As Sulaymaniyah (Irak), 2001; traducere de Ra'ūf Bēgard),^[181]
• arabă (Zurba: riwayah, زوربا اليوناني, Dar al-Adab, Beirut, 2002; traducere de Georges Tarabichi; o altă traducere a fost realizată de Khalid al-Jubeili și publicată în 2009 sub titlul Zorba Al-Yunani de editura Al-Kamel din Beirut),^{[179][180][181]}
• croată (Grk Zorba, ArsIris, Zagreb, 2011; traducere din engleză de Stjepo Martinović).^[180]

Prima traducere în limba română a fost realizată de Marcel Aderca după versiunea în limba franceză autorizată de autor^[191][192] și publicată în anul 1969 sub titlul Alexis Zorba de către Editura pentru Literatură Universală din București, în colecția „Romanul secolului XX”.^{[192][193][194]} Ea a fost reeditată în 1987 de Editura Univers din București (în colecția „Romanul secolului XX”)^[195] și apoi în 1999, sub titlul schimbat Zorba Grecul, de Editura Polirom din Iași (în colecția „Biblioteca Polirom”).^{[192][193][196]} Varianta de traducere a lui Marcel Aderca nu conține prologul, iar numele grecești ale personajelor romanului sunt transcrise, sub influența limbii franceze, fără „-s”-ul final: Zorba, Anagnosti, Kondomanolio, Stavridaki etc.

O nouă traducere, de această dată după textul original din limba neogreacă, a fost realizată de Elena Lazăr^[101][192] și publicată în 1994^[192] sub titlul Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas [pe copertă Alexis Zorbas] de către Editura Rombay din București, cu o prefață semnată de scriitorul grec Petros Haris,^[197] fiind reeditată sub același titlu în 2006^[192][198] și 2011^[199] de Editura Humanitas din București (în colecția Raftul Denisei), dar purtând pe copertă titlul Zorba Grecul.^[101][192]

• en Peter Bien (ed. și trad.), The Selected Letters of Nikos Kazantzakis, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2012.
• ro Petros Haris, „Prefață” la vol. Nikos Kazantzakis, Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas [Alexis Zorbas], Editura Rombay, București, 1994, pp. 5–11.
• en Maria Hnaraki, „Speaking without words: Zorba's dance”, în Bulletin of the Institute of Ethnography SASA, vol. LVII, nr. 2, 2009, pp. 25–35.
• ro Livia Iacob, „Ménage à trois în infernul interetnic: trupul feminin și privirea celuilalt în romanul balcanic recent”, în Philologica Jassyensia, anul X, nr. 1 (19), 2014, Supliment, pp. 337‒347.
• en Helen Kazantzakis, Nikos Kazantzakis: a Biography Based on His Letters (traducere de Amy Mims), Simon & Schuster, New York, 1970.
• ro Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969 – traducere de Marcel Aderca
• ro Nikos Kazantzakis, Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas [Zorba Grecul], Editura Humanitas, București, 2006 – traducere de Elena Lazăr
• ro Elena Lazăr, „Nikos Kazantzakis (1883–1957). Repere cronologice”, tabel cronologic în vol. Nikos Kazantzakis, Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas [Zorba Grecul], Editura Humanitas, București, 2006, pp. 327–347.
• en Phyllis B. Kenevan, Paths of Individuation in Literature and Film: A Jungian Approach, cap. 1. Nature's Gift: The Individuation of an Ogre – Zorba the Greek, Lexington Books, Boston Way, Lanham, Maryland, 1999.
• en Reed B. Merrill, „«Zorba the Greek» and Nietzschean Nihilism”, în Mosaic: An Interdisciplinary Critical Journal, vol. 8, nr. 2, 1975, pp. 99–113.
• en Patrick M. O'Neil (ed.), „Zorba the Greek”, în Great World Writers: Twentieth Century, vol. 5, Marshall Cavendish, Tarrytown, New York, 2004, pp. 713–715.

• en John (Yannis) Anapliotes, The Real Zorbas and Nikos Kazantzakis, traducere de Lewis A. Richards, Adolph M. Hakkert, Amsterdam, 1978.
• en Bruce Merry, Encyclopedia of Modern Greek Literature, Greenwood Press, Westport, CT, 2004.
• en Peter Bien, „Zorba the Greek, Nietzsche, and the Perennial Greek Predicament”, în Antioch Review, Spring 1967, pp. 147–163.
• en Peter Bien, „Nikos Kazantzakis's Novels on Film”, în Journal of Modern Greek Studies, vol. 19, nr. 2 (2000), pp. 161–169.
• en Peter Bien, Kazantzakis, Volume 2: Politics of the Spirit, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2007.
• en Andreas K. Poulakidas, „Kazantzakis's Zorba the Greek and Nietzsche's Thus Spoke Zarathustra”, în Philological Quarterly, anul XLIX (1970), pp. 234–244.
• en Lewis A. Richards, „Fact and Fiction in Nikos Kazantzakis' Alexis Zorbas”, în Western Humanities Review, anul XVIII (1964), pp. 353–359.

La Wikicitat găsiți citate legate de Zorba Grecul.

• el The Nikos Kazantzakis Files
• en Book review, Time Magazine, 20 aprilie 1953